Jász Attila s-a născut la 26 martie 1966 la Szøny, Ungaria. În prezent trăieşte la Tatabánya, unde este redactor-şef al revistei Új Forrás (din 2010). Este unul dintre poeţii remarcabili ai generaţiei de mijloc. A publicat numeroase cărţi de poezie, proză, eseuri, fiind răsplătit cu cele mai importante premii ale arealului cultural maghiar: Premiul Vörösmarty (2000); Premiul Radnóti (2000); Premiul József Attila (2003); Premiul Zelk Zoltán (2005); Premiul Príma (2006); Premiul Arany János (2007); Premiul pentru eseu al revistei Irodalmi Jelen (2009); Premiul Lilla (2010); Premiul comemorativ S. Quasimodo (2011).
Un platan însetat s-a aplecat deasupra apei şi s-a prăvălit în ea
cu rădăcini cu tot, împreună cu cei o sută cincizeci de ani ai săi;
un alt tovarăş de-al lui a tânjit să se privească tot timpul în oglinda
apei şi a crescut într-o rână deasupra râului şi de cincisprezece ani
contemplă din poziţia asta schimbarea anotimpurilor, îi place
fiecare anotimp, în fiecare anotimp îşi este sieşi drag, şi totuşi
rosteşte admirabil articulând în oglindă: ştiu de cel puţin o sută
de ani că luna mai e cea mai frumoasă.
În orice regiune a lumii aş putea sta noaptea pe terasă,
ca aici, lângă vin, struguri şi o lumânare, la orizont marea,
în faţa ei ferestrele luminate ale caselor de pe ţărm.
Mai jos mine, o luncă de măslini, deasupra luna plină
ca un reflector. Alături de ea, câteva zdrenţe nemişcate
de nori, le contemplu de ore întregi. Nu mă mişc
nici eu, o adiere uşoară pe vârfurile măslinilor e semn
că mai trăiesc, timpul nu s-a oprit de tot.
Uneori mi se pare că doar îmi imaginez.
Deşi ar fi destule motive de tristeţe.
(Vodjnan, Croaţia)
O călătorie e binevenită şi pentru a vedea în altă lumină
peisajul familiar zărit din tren ori ca să contempli îndelung
luminile aspre ale unor ţinuturi necunoscute, însă acum
nu ai vreme, frunzele cad necontenit din arbori, ai senzaţia
că nu se vor termina niciodată, şi totuşi, în lumina matinală
a zilei următoare copacii despuiaţi se însoresc, dar căldura
nu le mai pătrunde scoarţa, ar trebui să încetineşti,
să-i îmbrăţişezi, să le dai ceva în schimb pentru această
învăţătură pe care o primim mereu de la ei, să stai neclintit,
cu rădăcinile adânc înfipte-n pământ, chiar dacă
ele nu se văd deloc, să înalţi din ele un trunchi, să te prinzi
cu crengile de cer şi să îmbătrâneşti, să renaşti mereu
sau să întinereşti, e totuna cum îi spunem, putem
să nu-i spunem nicicum, pentru că nu contează.
Mere pe ramuri desfrunzite, lângă drum; pe crestele munţilor,
pete de zăpadă ca norii, oi cu boturi negre pe coastele
dealurilor, parcă-s lipite acolo, nu se rostogolesc la vale,
o traversă ruginită se întinde pe deasupra drumului, poate trece
şi trenul peste ea, dacă se opreşte, urc, am mere în rucsac,
aşa-mi place să călătoresc, de parcă s-ar putea întâmpla orice.
Ura te ţine departe de şansa de a zbura, nu-i de-ajuns
să rosteşti cuvântul, trebuie să-ţi mai întinzi şi braţele,
nu contează că eşti conştient că te-aşteaptă întunericul
pe malul celălalt al râului, există şi-un pod, l-ai putea trece agale,
ori să treci înot, nu-i musai să zbori, trebuie să fii atent numai
la zidul de ceaţă de peste râu, degeaba intri în el, se duce
cu tine, opreşte-te liniştit, aşteaptă o clipă, apoi te poţi duce
mai departe, nu-i bai dacă cerul e cenuşiu, poate fi îndrăgit
şi aşa, sau chiar dacă-i aşa, ori tocmai pentru că-i aşa.
Liniştea-i un animal, se aruncă asupra ta neaşteptat
în timp ce contempli îngândurat un copac, nu
te mai lasă să pleci, împietreşte totul, pârâul,
formele norilor, apusul de soare, cuvintele,
destinde-te puţin, nu te grăbi, după câteva clipe
oricum dispare totul, totul trece în continuare.
În vis, până-n zori, am colindat cu iubita minunate
şi străine ţărmuri de mare, acum, treaz, mi se pare
că-s italiene şi veşnice ca şi iubirea, iată de ce
îmi plac atât de mult ţărmurile pustii de mare.
Întunericu-i doar iluzia fricii, deşi seara
ni-i dată ca să ne odihnim, ca să citim,
ca să facem dragoste ori să visăm fără teamă,
întrucât unicul duşman al omului doar el însuşi
poate fi, de aceea pe tine de tine însuţi
te apără şi te iartă, în sfârşit, te rog.
Candid încălzeşti în palme un porumbel rănit,
îl duci la veterinar şi la primul post de poliţie
te denunţi pentru păcatele altora, întorci de la
o filă la alta textul romanului tău, te muţi
dintr-o limbă în alta, e modul tău de a lucra,
nu există text desăvârşit, trebuie să-l iei mereu
de la capăt dacă vrei să scrii ceva într-adevăr bun,
să taci numai cât asculţi vântul, timpul curge prea repede.
Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko