Jász Attila s-a născut la 26 martie 1966 la Szøny, Ungaria. În prezent trăieşte la Tatabánya, unde este redactor-şef al revistei Új Forrás (din 2010). Este unul dintre poeţii remarcabili ai generaţiei de mijloc. A publicat numeroase cărţi de poezie, proză, eseuri, fiind răsplătit cu cele mai importante premii ale arealului cultural maghiar: Premiul Vörösmarty (2000); Premiul Radnóti (2000); Premiul József Attila (2003); Premiul Zelk Zoltán (2005); Premiul Príma (2006); Premiul Arany János (2007); Premiul pentru eseu al revistei Irodalmi Jelen (2009); Premiul Lilla (2010); Premiul comemorativ S. Quasimodo (2011).

 

Cronologie (Időszámítás)

 

Un platan însetat s-a aplecat deasupra apei şi s-a prăvălit în ea

cu rădăcini cu tot, împreună cu cei o sută cincizeci de ani ai săi;

un alt tovarăş de-al lui a tânjit să se privească tot timpul în oglinda

apei şi a crescut într-o rână deasupra râului şi de cincisprezece ani

contemplă din poziţia asta schimbarea anotimpurilor, îi place

fiecare anotimp, în fiecare anotimp îşi este sieşi drag, şi totuşi

rosteşte admirabil articulând în oglindă: ştiu de cel puţin o sută

de ani că luna mai e cea mai frumoasă.

 

Adiere uşoară (Könnyű fuvalat)

 

În orice regiune a lumii aş putea sta noaptea pe terasă,

ca aici, lângă vin, struguri şi o lumânare, la orizont marea,

în faţa ei ferestrele luminate ale caselor de pe ţărm.

Mai jos mine, o luncă de măslini, deasupra luna plină

ca un reflector. Alături de ea, câteva zdrenţe nemişcate

de nori, le contemplu de ore întregi. Nu mă mişc

nici eu, o adiere uşoară pe vârfurile măslinilor e semn

că mai trăiesc, timpul nu s-a oprit de tot.

Uneori mi se pare că doar îmi imaginez.

Deşi ar fi destule motive de tristeţe.

(Vodjnan, Croaţia)

 

Totuna (Mindegy)

 

O călătorie e binevenită şi pentru a vedea în altă lumină

peisajul familiar zărit din tren ori ca să contempli îndelung

luminile aspre ale unor ţinuturi necunoscute, însă acum

nu ai vreme, frunzele cad necontenit din arbori, ai senzaţia

că nu se vor termina niciodată, şi totuşi, în lumina matinală

a zilei următoare copacii despuiaţi se însoresc, dar căldura

nu le mai pătrunde scoarţa, ar trebui să încetineşti,

să-i îmbrăţişezi, să le dai ceva în schimb pentru această

învăţătură pe care o primim mereu de la ei, să stai neclintit,

cu rădăcinile adânc înfipte-n pământ, chiar dacă

ele nu se văd deloc, să înalţi din ele un trunchi, să te prinzi

cu crengile de cer şi să îmbătrâneşti, să renaşti mereu

sau să întinereşti, e totuna cum îi spunem, putem

să nu-i spunem nicicum, pentru că nu contează.

 

Orice (Bármi)

 

Mere pe ramuri desfrunzite, lângă drum; pe crestele munţilor,

pete de zăpadă ca norii, oi cu boturi negre pe coastele

 

dealurilor, parcă-s lipite acolo, nu se rostogolesc la vale,

o traversă ruginită se întinde pe deasupra drumului, poate trece

 

şi trenul peste ea, dacă se opreşte, urc, am mere în rucsac,

aşa-mi place să călătoresc, de parcă s-ar putea întâmpla orice.

 

Te-aşteaptă întunericul (Sötétség vár)

 

Ura te ţine departe de şansa de a zbura, nu-i de-ajuns

să rosteşti cuvântul, trebuie să-ţi mai întinzi şi braţele,

nu contează că eşti conştient că te-aşteaptă întunericul

 

pe malul celălalt al râului, există şi-un pod, l-ai putea trece agale,

ori să treci înot, nu-i musai să zbori, trebuie să fii atent numai

la zidul de ceaţă de peste râu, degeaba intri în el, se duce

 

cu tine, opreşte-te liniştit, aşteaptă o clipă, apoi te poţi duce

mai departe, nu-i bai dacă cerul e cenuşiu, poate fi îndrăgit

şi aşa, sau chiar dacă-i aşa, ori tocmai pentru că-i aşa.

 

Animalul liniştii (Csendállat)

 

Liniştea-i un animal, se aruncă asupra ta neaşteptat

în timp ce contempli îngândurat un copac, nu

 

te mai lasă să pleci, împietreşte totul, pârâul,

formele norilor, apusul de soare, cuvintele,

 

destinde-te puţin, nu te grăbi, după câteva clipe

oricum dispare totul, totul trece în continuare.

 

Părăsit (Elhagyott)

 

În vis, până-n zori, am colindat cu iubita minunate

şi străine ţărmuri de mare, acum, treaz, mi se pare

că-s italiene şi veşnice ca şi iubirea, iată de ce

îmi plac atât de mult ţărmurile pustii de mare.

 

Autoapărare (Önvédelem)

 

Întunericu-i doar iluzia fricii, deşi seara

ni-i dată ca să ne odihnim, ca să citim,

 

ca să facem dragoste ori să visăm fără teamă,

întrucât unicul duşman al omului doar el însuşi

 

poate fi, de aceea pe tine de tine însuţi

te apără şi te iartă, în sfârşit, te rog.

 

Margine de vreme (Időszél)

 

Candid încălzeşti în palme un porumbel rănit,

îl duci la veterinar şi la primul post de poliţie

te denunţi pentru păcatele altora, întorci de la

o filă la alta textul romanului tău, te muţi

 

dintr-o limbă în alta, e modul tău de a lucra,

nu există text desăvârşit, trebuie să-l iei mereu

de la capăt dacă vrei să scrii ceva într-adevăr bun,

să taci numai cât asculţi vântul, timpul curge prea repede.

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko