IOAN F. POP, COORDONATE FILOSOFICE ROMÂNEŞTI

Cu o îndelungată şi constantă preocupare exercitată în perimetrul filosofiei – cu preponderenţă în istoria filosofiei –, profesorul universitar Vasile Muscă a fost adeptul unei viziuni armonizate a valorilor filosofice, reducînd la minimum tentaţia oricărei speculaţii care nu se sprijină pe solul ferm al cercetării şi documentării. Viziunea demersului filosofic integrator venea din natura sa apolinică, natură căreia îi lipsea patosul disputelor sterile, a polemicilor irelevante. Acesta prefera metoda expunerii clare, folosind un limbaj accesibil, lipsit de orice artificii sau coloraturi de jargon. După cum scrisul său purta amprenta distinctă a celui care nu doar s-a luminat pe sine cu iubirea de înţelepciune, ci a încercat să lumineze numeroase generaţii de studenţi. Acesta avea – aspect rar întîlnit – stofă de povestitor de filosofie, simplificînd lucrurile pînă la totala lor comprehensiune. Tenta paideică răzbate dintre rîndurile auctoriale, ideile evoluînd înspre o viziune sintetică, integratoare. După cum era un speculativ cu voie de la raţiune, un gînditor care îmbrăţişa cu entuziasm, dar şi cu circumspecţie, tărîmul atît de diafan al ideilor filosofice. Filosofia greacă antică şi cea germană constituiau zona sa predilectă de analiză, cu un accent pe iluminismul german, dar şi cu un interes constant pentru filosofia românească. Calmul valorilor, prudenţa epistemologică, crezul în adevărurile tari, care pot interfera cu istoria, au fost reperele sale călăuzitoare. Ca profesor de filosofie, acesta prefera gîndirea sistematizată, filosofia de tip raţional. Ca gînditor privat (în sensul lui Kierkegaard), prefera sondarea ideatică personalizată, curajul de a gîndi pe cont propriu. Profesorul şi filosoful Vasile Muscă se număra printre cazurile rarisime care puteau povesti cu limpezime ceea ce au înţeles din filosofie, ne puteau împrieteni cu limbajul ei abstract. Cu bonomia sa molipsitoare, de anahoret uitat printre cărţi (în imensa sa bibliotecă), acesta se mişca discret în perimetrul strîmt al cugetării filosofice, acompaniat de sonurile muzicii clasice, după cum oscila afectiv între Cluj şi Oradea, în tendinţa de a locui hölderlinian un topos ideatic şi concret deopotrivă.

După ce, în urmă cu cîţiva ani, a publicat un volum în care aborda cîteva repere ale filosofiei universale, anul trecut ne-a propus un exerciţiu prospectiv al celei româneşti. Cartea sa, Coordonate filosofice româneşti (Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2024), aşa cum precizează autorul, este o antologie de texte care abordează o serie de teme ale acesteia, controversele conceptuale şi disputele legate de posibilitatea de a putea defini o filosofie ca fiind românească. După cum face exegeza reprezentanţilor ei, începînd cu T. Maiorescu, care, în treacăt fie spus, era sceptic în privinţa unei creaţii originale în acest domeniu. Volumul este un compendiu care surprinde cîteva momente esenţiale ale filosofiei româneşti, urmărite în diacronia sa, cele care i-au suscitat autorului preocuparea şi empatia. „Un asemenea titlu, ca cel pe care l-am pus în fruntea prezentelor mele consideraţii, poate provoca nemulţumirea şi iritarea celor care nu acceptă realitatea unei filosofii româneşti, dar nu admit nici măcar posibilitatea ei“, scrie autorul chiar în debutul cărţii. Chiar şi titlul pare că denotă o oarecare circumspecţie faţă de folosirea prea apăsată a conceptului de „filosofie românească“, în cuprinsul volumului propunîndu-se doar cîteva coordonate ale acesteia. Noua sa apariţie editorială reprezintă o necesară şi utilă propedeutică în dinamica tatonărilor filosofiei autohtone, punînd în context datele şi articulaţiile ei specifice. Sînt reliefate nu atît analitica ideilor şi survolul lor ontologic şi metafizic, cît, mai ales, fundalul lor socio-istoric, cel în care au germinat aceste idei. Avem de a face cu un demers istorico-filosofic documentat, unul care evidenţiază conexiunile şi punctele nodale ale acesteia, cu un accent hermeneutic pus pe gîndirea lui L. Blaga, D.D. Roşca, C. Noica (cel care a încercat să surprindă „sentimentul românesc al fiinţei“, fiind ironizat de Cioran pentru alegaţia sa), şi M. Eminescu (care, în lipsa unui limbaj conceptual adecvat, a încercat, pentru prima dată, să traducă parţial Critica raţiunii pure, a lui I. Kant, prin expresia Critica socotinţei curate).

Cu toate că o profundă gîndire filosofică nu se naşte niciunde, ci într-un anumit loc şi într-un anumit timp, într-un context social şi istoric dat, fiind creaţia originală a unei excepţionalităţi individuale, aceasta presupune de facto o deschidere generală a adevărurilor şi concepţiilor sale. Dincolo de datele originii şi ale tradiţiei, de influenţele şi împrumuturile din afară ale unei gîndiri filosofice, de amprenta ancestrală a locului şi a timpului în care a fost concepută, de coordonatele realităţilor şi idealităţilor care îi dau substanţa, ea trebuie să vizeze dimensiunea universală a cognoscibilităţii. Gîndirea filosofică nu are limite geografice şi cognitive, iar o autentică abordare interogativă poate stimula multiplele sale posibilităţi idiomatice de a exprima esenţa şi sensul omului şi al lumii. Filosofia (ca şi poezia) valorifică în modul cel mai înalt posibilităţile unui limbaj de a putea descifra realitatea şi idealitatea fiinţei umane, în afara oricăror determinări şi conotaţii spaţio-temporale. Dincolo de originile şi de tradiţiile culturale naţionale, de particularităţile limbajului, în orice filosofie vorbeşte generalitatea istorică a gîndirii. Pentru că „orice istorie serioasă a filozofiei trebuie să fie un exerciţiu de filozofie în sine şi de istorie deopotrivă“, după cum susţine A. Kenny. Căci nu există o gîndire filosofică pură – tabula rasa – neinfluenţată de precedenţa altor gîndiri, de trecutul şi ambianţa spirituală contextuală şi universală din care s-a zămislit. Filosofia filosofează cu propriul trecut.

În urma acestui itinerar sintetic al filosofiei româneşti, a reliefării coordonatelor sale intrinseci, autorul rămâne totuşi sceptic în legătură cu statu-quoul acesteia, dar şi cu un relativ optimism în ceea ce priveşte posibilitatea sa de a produce idei originale, în ciuda tardivităţii şi anacronismului ei istoric. „Nu avem încă o filosofie, dar vom putea avea una în viitor. Aceasta pentru că în gama largă a vocaţiilor culturale de tot felul, care constituie zestrea nativă a poporului român, nu lipseşte nici cea pentru filosofie“, este de părere autorul. Cineva spunea, cu un substrat uşor maliţios, că „sînt filosofi români, dar nu şi filosofie românească“. Cartea profesorului Vasile Muscă este încă un argument al faptului că, dincolo de tatonări, influenţe exterioare şi acumulări treptate, de desincronizări şi inerţii, dincolo de conjecturi şi pertractări, filosofia românească poate aduce o contribuţie semnificativă în marea dezbatere de idei care frămîntă existenţa şi devenirea fiinţei umane.