AMELIA-ŞTEFANA SUCIU, LECŢIA DE UMANITATE

• Iuliu Hossu în domiciliu obligatoriu, la senectute.

Poate cel mai punctat aspect din jurul memoriilor lui Iuliu Hossu este refuzul său categoric şi fermitatea cu care s-a opus trecerii la ortodoxie, însă textele sunt mult mai bogate de atât. Mai mult decât orice, aceste scrieri sunt un testament prin caracterul lor de mărturie şi lectură didactică, cât şi ca memorie a celor ce au sfârşit în Gulag.

Totul capătă altă însemnătate în capitolul Sosirea la Sighet, întrucât supravieţuirea devine mai dificilă din cauza sistemului celular şi a tratamentului inuman. Cu toate acestea, pentru Iuliu Hossu, lagărul a fost locul unde a coborât între zidurile sufletului, „cetate nebiruită“, cum o numeşte, unde „multe află omul, multe cunoaşte şi multe învaţă; aici este cea mai înaltă şcoală, suprema universitate, cum am numit-o aici; aici şcoala supremă de aplicaţie“. Din acest proces introspectiv derivă şi caracterul didactic al scrierii. Astfel că, în faţa ororii, latinescul „Necesitas plura te docebit, necesitatea mult te învaţă“ sau constanta arhiepiscopului Valeriu Traian Frenţiu: „Pentru aceea suntem aici, să suferim“ şi cunoscuta replică: „Cu preţul credinţei, nu“, arată o mulţumire faţă de orice situaţie (dramatică) şi o demnitate de a le suporta pe toate cele dificile.

O altă lecţie pentru mine a fost cea de umanitate prezentă în aceste memorii, întrucât episcopii greco-catolici încarceraţi au rămas umani. Desigur, o asemenea afirmaţie pare absurdă, fiindcă statutul de preot presupune o condiţie inerentă a bunătăţii. Nu citim şi aflăm despre aceşti episcopi în societatea pe care oricare cititor al acestor memorii o cunoaşte, unde bunătatea nu costă, ci într-un loc paralel, unde omul, foarte uşor, este făcut să nu mai fie om, iar omenia faţă de celălalt, prin gesturi precum împărţirea unei raţii, pot aduce propriul sfârşit. De aceea, cu atât mai admirabilă este capacitatea acestui grup de oameni de a rămâne umani. Acest lucru nu are legătură cu gradul de familiaritate al episcopilor sau cu rangul bisericesc, ci cu o elevată şi mare bunătate spirituală din partea fiecăruia, motiv pentru care textul devine nepreţuit în dimensiunea sa morală şi spirituală. De la modul în care împărţeau şi din puţina mâncare pe care o aveau, la cum se îngrijeau unii pe alţii atunci când starea de sănătate a unora nu le-a mai permis să o facă pe cont propriu, până la ascunderea acestui fapt, pentru ca arhiepiscopul Valeriu Traian Frenţiu şi episcopul Ioan Suciu să aibă parte de o moarte umană.

În momentele morţii fiecăruia, foarte interesantă este tranziţia, în termeni formali, de la registrul cu care cititorul s-a obişnuit, la adresarea directă: „Te-a iubit Domnul dumnezeieşte, scumpul nostru frate Valeriu, când în iubirea Sa nemărginită a hotărât să te cheme la El“. Mai mult decât atât, această intimă adresare, prin lectură, trece de la singular la colectiv. Concret, când fraţii s-au adunat în jurul lor, iar Iuliu Hossu le enunţă ruga, aceasta devine, prin lectură, şi ruga noastră. Este ca şi când cititorii nu doar că asistă, dar contribuie la rugăciune. Este un gest profund pe care Iuliu Hossu îl face atât pentru episcopul Frenţiu, cât şi pentru episcopul Suciu. Din moment ce sunt numeroase pasaje precum: „Crezi aceasta?“ (Ioan 11, 26), a întrebat-o pe Marta; „Crezi aceasta?“, m-a întrebat şi mă întreabă pe mine, care scriu, şi pe tine, care citeşti“, de unde reiese o foarte conştientă autoreflexivitate, mă face să cred că se poate vorbi de o intenţionată alegere stilistică.

Ca stil, textul emană onestitate şi modestie. Nu doreşte să impresioneze sau să impună valori şi nu exagerează. Textul se simte senin şi armonios în toate momentele relatării vieţii din lagăr, ceea ce m-a făcut să mă întreb cum era episcopul Iuliu Hossu în persoană. Dacă există scrieri prin care cititorul poate ajunge să cunoască persoana din spatele textului, atunci, în latura spirituală cel puţin, aceste memorii intră în această categorie. Astfel că, spiritual vorbind, cititorul îi cunoaşte pe aceşti episcopi greco-catolici şi învaţă de la ei.