ŞTEFAN MELANCU, POEZIA CA ALIBI EXISTENŢIAL

Preocupările scriitoriceşti ale lui Kocsis Francisko datează de la începutul anilor ‘80, aşa cum autorul însuşi mărturiseşte în prefaţa volumului Arta de a evita necazul, din 2014, însă a debutat editorial aproape douăzeci de ani mai târziu, în 1998, cu volumul de poezii Umbrela profetului, fapt ce îl situează în siajul promoţiilor/ generaţiilor intrate în literatură după 1989, reprezentate de nouăzecişti şi de douămiişti. Un timp al unor orientări marcate de reconfigurări estetice şi stilistice, pe care însă Kocsis Francisko le ocoleşte cu bună ştiinţă – separându-se, ca atare, de unele trăsături alipite acestora precum viziunea mizerabilistă şi minimalistă în receptarea existenţialului, impulsurile iconoclaste şi poncifele izvorâte din acestea (aporiile damnate ale biologicului, spiritul negativist şi angoasant), ca şi de dicţiunea înflăcărată a discursului ori senzorialul convulsiv asociat excursului liric. Născut în aceeaşi perioadă cu poeţi optzecişti reprezentativi, biologic Kocsis Francisko aparţine optzecismului. Se îndepărtează însă şi de poetica optzecistă, prin amânarea debutului scriitoricesc şi, drept consecinţă, prin asumarea unui traseu al creaţiei cu o configuraţie ce lasă deoparte mărcile specifice poeziei optzeciste, creaţia sa nemaipăstrând, de pildă, mai nimic din spiritul ludic, ironic, aluziv şi subversiv al acesteia. Situat în această răscruce de direcţii poetice, spaţiul pe care Kocsis Francisko şi-l croieşte în poezia sa ţine de o viziune în care dominantă este simplitatea discursului, alături de luciditate şi o anumită bonomie în cuprinderea realului şi a propriului existenţial, cu o proiecţie a actului scriiturii sub semnul diversităţii formulelor expresive, aşa cum se proiectează pe sine în prefaţa amintită mai sus la volumul din 2014 şi aşa cum o ilustrează opera sa de până în acest moment. După volumul din 1998, scrie cu o constanţă semnificativă, recuperând astfel perioada de secetă din deceniile anterioare. Cărţi de poezie (zece la număr până în acest moment), poeme în proză, proză scurtă, cronici şi eseuri, însemnări şi interviuri. În plus, se remarcă prin traducerile sale în română din poezia maghiară – făcute cu lejeritatea şi avantajul cuiva care se manifestă firesc în spaţiul cunoaşterii ambelor culturi – din opera unor autori reprezentativi, mai vechi, precum excelenta ediţie a poemului Apostolul aparţinând romanticului Petøfi Sándor, sau din creaţia unor poeţi maghiari contemporani, cu o prezenţă susţinută în paginile revistelor noastre culturale.

Cel mai nou dintre volumele sale, Alibi pentru aflarea în viaţă, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2024, cuprinde 70 de poeme, cifra având o semnificaţie simbolică, cu trimitere la vârsta de acum a autorului. Totodată, noul volum se constituie într-o sinteză a poeziei sale, prin multitudinea faţetelor pe care le îmbrăţişează: la nivelul expresiei (poeme propriu-zise alături de cele în proză, cele cu desfăşurare mai amplă, alături de cele concentrate în formula haik-ului sau a aforismului), la nivelul conţinuturilor, prin prezenţa unor teme recurente (cotidianul şi biograficul, condiţia umanului, reverii ale trecutului, timpul şi destinul, notaţia biograficului sau anamneza ca modalitate de cuprindere a vârstelor) ori al stilisticii relevate de simplitatea de care vorbeam a discursului (o constantă a poeziei lui Kocsis Francisko, pentru care poetul pleda într-un mod ilustrativ în poemul liminar intitulat Nicidecum nu-i uşor, din volumul Teste de identitate, din 2015). Sub aspectul compoziţiei, volumul este structurat în două părţi, Turnantele memoriei şi Voltele emoţiei, acestea configurând două dintre reperele dominante pe care este construit discursul, anamneza ce alimentează imaginarul poetic, respectiv realul şi atitudinea faţă de acesta sub semnul „emoţiei“ ca formă empatică în receptarea propriului existenţial. Primul dintre cele două cicluri poetice mizează, în principal, după cum o sugerează titlul însuşi, pe forţa memoriei ca modalitate recuperatoare a exuviilor vârstelor – sub semnul aceleiaşi simplităţi, marcată în chiar poemul ce deschide volumul (Limba cea mai frumoasă), asociată vorbirii şi, în egală măsură, tăcerii echivalate cu „limba cu cele mai multe vibraţii“, „limba cea mai frumoasă“. Sub imboldul memoriei, poemele de început, cu desfăşurare mai amplă, relevă momente puse sub semnul afectivului sau al parabolicului existenţial. Semnificativ în acest sens este poemul Lămpile mamei. Curăţând sticlele lămpilor vechi. Imaginarul proiectat aici relevă refacereaunor planuri existenţiale dinspre prezent înspre trecut, dinspre carte/ scriere înspre actul trăirii, sub semnul ritualic al legăturii dintre scris şi viaţă („Am coborât de pe biblioteci, cu gesturi de ritual,/ cele trei lămpi vechi rămase de la mama“), „Lămpile mamei – de timp şi amintiri înnobilate“ însemnând reînvierea imaginii acesteia („îmi amintesc cum sufla în ele aer cald până se abureau“) şi, testamentar, legătura dintre generaţii („le păstrez cu temătoare grijă pentru seara în care/ voi aprinde feştila încolăcită ca un şarpe/ în bulbul de sticlă şi le voi citi nepoţilor“). Aceeaşi memorie reface vârsta primei copilării (Palanca) sau, în spaţiul narativului, experienţe traumatizante (Ce-mi aminteşte întunericul deplin), vârsta adolescenţei rebele, privită nostalgic (Rime), timpul „vestoanelor militare“ (De ştirbirile vieţii) ori, pillatian, imaginea „caselor cu pereţi albi“ de altădată (Pereţii albi). Memoria aduce în pagină însă şi trăiri sub semnul efuziunilor interiorizate, precum în poemul Am văzut un copil fericit sau în poemul Deziernare, cu imaginea unei ninsori a cărei „rochie de mireasă“ induce un erotic difuz, redat sugestiv în strofa finală: „acelaşi era foşnetul de ninsoare/ şi foşnetul superbei rochii în cădere/ lângă patul în care frenetic ne-am deziernat“. În alte poeme, memoria este dublată de parabolic – ca în Victime colaterale, cu narativul unei ierni „a anului 1994, la Sarajevo“, în ecuaţia unui existenţial aflat la limita supravieţuirii – şi de spaţiul visului, sub forma unor călătorii iniţiatice „în carnea nopţii“, sub hipnoza „ştiinţei coroană cum ar/ zice admiratorii lui Jung“ (Ca într-un vis) sau visând „că umblu prin Alexandria“ cu amintirea „că şi virgil mazilescu a avut un vis în care/ şi-a amintit de umbraticul konstantinos kavafis“ (Noapte cu Virgil Mazilescu) ori sub aura copilăriei şi a poeziei (József Attila într-un vis).

Voltele emoţiei, partea a doua a volumului, impune în planul discursului dimensiunea prezentului, unul mişcător şi ineluctabil, în faţa căruia poezia devine un veritabil „alibi“ de ordin existenţial prin chiar lumile „create de fantezie“ (sugestie prezentă în poemul final, Rugă pentru zile). Dominante devin aici stenografiile realului, configurând repere ale condiţiei umane, de unde tonul reflexiv al discursului, redând echilibrul şi cumpătarea privirii asupra vieţii („nu te cerţi cu inima, cu sufletul, cu gândul/ cu regula care pune ordine în toate“, Nu te cerţi), liniştea sufletească („acum, clipa şi ziua şi anii din faţă îmi sunt/ ca delta pentru fluviul trecut prin continent“, Putere), încrederea în sine („ştiu că adevărata putere e în mine“, După ani), odată cu „arta de a renunţa / la lucrurile de care nu am absolută nevoie“ (Deprindere). Prefigurarea unui astfel de plan alipit prezentului e de văzut însă într-un poem anterior (din prima parte), cel intitulat Prezentul e în gând, cu impunerea unui cotidian acaparator („ziua ternă în care respiri, te hrăneşti/ te duci la piaţă, citeşti, trimiţi mesaje, / vorbeşti la telefon cu persoane dragi, / plăteşti facturi, consumi nervi şi energie“). La fel cum excelentul psalm Domine, ce închide primul ciclu, prefigurează dimensiunea metafizică a poeziei lui Kocsis Francisko, consistentă în această a doua parte, în poeme precum E simplu de tot, Ca să fii acasă, Senzaţie, Miracolul, Nebun sau Rugă pentru zile, poem amintit ceva mai sus. Într-un astfel de cadru al imaginarului propus, dimensiunea morală capătă, la rândul ei, preeminenţă, aşa cum se poate vedea, sub aura meditativului, în Despre felul cum încep tragediile, Tot înainte sau în Pentru că ai dreptul de a-ţi alege adevărul – ilustrând luciditatea asumării şi înţelegerii realului cu conştiinţa că ai „o singură viaţă“ şi, drept, consecinţă, că „ai de ales: intri şi constaţi că realitatea/ îşi păstrează asprimea şi în palatul pe care îl imaginăm/ sau rămâi pe dinafară şi-ţi spui că dincolo de ferestre/ nu există realitate, ci doar o splendidă epură“. Sub o astfel de proiecţie a gândului, poezia lui Kocsis Francisko impune, în cele din urmă, în acest volum o cuprindere a imaginarului în spirit reflexiv şi meditativ în aria existenţialului, sub cupola unei maturităţii depline a vârstei şi deopotrivă a propriei creaţii.