7 încercări de a-mi însuşi numele unui vultur

 

Motto: „…lasă-mă…/să urc toate scările aerului până la vid,/

şi să-i râcâi măruntaiele până voi da de om…“

(Pablo Neruda – Înălţimile de la Machu Picchu)

 

 

 

1.

Sunt viu atâta timp cât durează scrierea poemului meu –

zbor cu fiecare cuvânt până la sfârşitul versului

pastişându-ţi aripile, vulture…

 

Pentru că orice nume impune un domeniu, învăţ de la tine:

eşti ceea ce vezi, eşti atât cât vezi –

dar opusul cerului nu e pământul, ci ochii oamenilor:

în ei se fărâmă vidul cu „hăţişul lui de întrebări“,¹

cu geografia lui personală care-l face pe om să aibă,

fiecare, steaua sa

 

2.

Nu eşti o pasăre preferată, vulture:

ştiu că s-a râs şi de albatrosul lui Baudelaire, „rege

al înălţimii“, împleticindu-se pe scândurile de corabie

cu aripile regale „ca nişte lopeţi“;

se râde şi în colindele din satul meu de cucul primăvăratic

care-şi lasă ouăle în cuibul altor păsări…

 

Nu mi-e uşor cu numele „Vulturescu“:

în satul meu de sub Codrii Sălajului nu erau vulturi,

dar oamenii schimbau numele copiilor când într-o casă

mureau prea mulţi şi îi dădeau să-i crească alte familii

(criticii neplătiţi mă ironizau pentru asta şi pentru cizmele

de gumă de la care îmi târşeam genunchii…)

 

3.

Cu ochii înroşiţi de orizont nu te putem urmări,

eşuăm ca balenele – nisipul cerului nu reţine urmele tălpilor;

nu eşti preferat nici în denumirea specialităţilor din

restaurantele de lux: nu există „supă din creier“ de vultur,

nici de „aripioare de vultur“, cum sunt cele „de rechin“,

foarte populare prin ţările asiatice;

nici cu imaginea „vulturului bicefal“ al obârşiilor latine

nu mai prinde în intelighenţia românească…

 

4.

Te mai port pe stâncile de pe striaţiile creierului meu,

unde frica îşi face cuiburi ale morţii şi strâng ingrediente de

cuvinte:

– pe unele – mai lălâi – le smulg precum tu îţi

smulgi penele jerpelite;

– alte cuvinte sunt grele, ca şi „pietrele de poticnire“

dintre oameni, pe care le izbesc, le dau alte forme, precum tu

îţi zdrobeşti ciocul îndoit, neputincios la vânătorile tale

 

5.

…La 70 de ani m-am dus în Peru şi am urcat terasele de piatră

ale sacerdoţilor de la Machu Picchu: voiam să cer îngăduinţă

unui vultur pentru a-mi semna poemele cu numele de „Vulturescu“.

Am gâfâit, cu partea mea de lut, dar am urcat piatră cu piatră,

terasă cu terasă până la Templul celor Trei Vânturi, până la

Piedra Sagrada, până la Templul Condorului… şi n-am văzut nici

un vultur…²

 

6.

Chiar, metaforele sunt un „instrument“ de lucru: cum puteam

să stau de vorbă cu un vultur? Poate el ridica cuvintele din tina

creierului meu care mă strânge precum scândurile unui sicriu?

A râs şi fiul meu, care mă însoţea în 2022 şi m-a dus la o

grădină zoologică în Mexic, lângă Puebla de Zaragoza, aproape

de Piramida Soarelui din Teotihuacan.

Acolo am văzut un condor andin – avea aripile zdrenţuite,

făcea lungi rotocoale pe iarba grădinii cu capul aplecat,

aproape bălăngănindu-se…³

 

 

7.

Dar acolo, vulturul mi-a grăit:

„– Noi, vulturii, nu avem un Ioan Botezătorul să ne sfinţească

cu apă, avem însă vedere care pecetluieşte:

cred că poţi semna cu numele «Vulturescu» dacă simţi că

îţi cresc gheare atunci când scrii şi eşti gata să smulgi

cuvintele din gura morţii…“

 

 

 

 

Note:

 

1. Din versul lui Rene Char: „Păsării nu-i vine să cânte într-un hăţiş de întrebări…“;
2. Locul cel mai populat de condori este acum Canionul Colca – unde oamenii le lasă bucăţi de carne, peşti pentru hrana lor, precum lăsăm noi, iarna, fânul pentru cerbii pădurilor.
3. Vulturii răniţi, bătrâni, sunt ţinuţi în ţarcuri. Îngrijitorii mi-au spus că ei îşi presimt sfârşitul: atunci îşi agită aripile până sunt lăsaţi să iasă. Se îndreaptă, apoi, spre locuri stâncoase peste care se aruncă din înalturi…