Dinu Flămând
Eu de vorbirea limpede nu mă tem…
deşi înfumurarea poate lua proporţii
când vorbirea articulată se umflă în pene
imaginându-şi că ea ar cuprinde totul;
nu de asta mă simt eu stingher
în mulţimea versificatorilor care îşi iau elan
să spună că nu spun nimic fiindcă – vezi Doamne –
totul ar trebui să fie dedus din greutatea
de-a spune ceea ce nu se spune dar este dibuit
la întâmplare şi oricum totul trebuie
să fie funny şi presupus îmbibat într-o
confuzie sănătoasă…
Probabil mi-e teamă mai mult pentru evidenţe
fiindcă mica lor respiraţie şi timidul
lor adevăr se ghemuiesc de îndată
ce din senin le pocneşte după o ceafă o labă:
I don’t care
urmată în treacăt şi de: so what…
Eram prin anii 80 din trecutul inexplicabil
paraşutat tocmai la Iowa City sosit
dintr-o ţară a comunismului real imposibil
de exorcizat cu hermeneutica universitară;
iar demnul poet Galway Kinnell recita un poem onest
despre un urs cu sublimate referinţe la spaima
şi atracţia pe care namila i-o inspiră
individului uman (vânătorul era acolo
mintea omului iar probabil ursul
era corporalitatea inconştientului său;
de nu cumva asocierea simboliza chiar lupta
fiului freudian cu fantoma tatălui)… dar
se putea deduce că în frăţia sângelui
vărsat de către cel mai înfometat dintre ei
că cei doi deveniseră unul singur.
L-am tradus în acei ani (deşi nu tocmai bine)
însă nepricepând de ce un alt urs urma să fie ucis
de acel vânător iar asta devenea artă poetică;
şi nu mică mi-a fost mirarea să aflu ulterior
că metodicianul cu ochelari era socotit chiar unul
din întemeietorii curentului performance!
O isterie ajunsă în zilele noastre pe toate scenele
deşi noi ăştia din zona fostului semantism comunist
nu avem chiar simţul gratuităţii şi nu înţelegem
cum ai putea improviza aiurea sub pretextul
că şi aezii din vechea Grecie inventau pe loc
iar rapsozii (deşi memoria lor era ticsită cu mii de versuri)
dădeau senzaţia că tocmai improvizau
odihnindu-se la popasul vreunei imagini generice:
… când aurora cu degetele ei roze…
Rime aliteraţii eufonii bâlbâieli poticneli transpirate
pufniri gavote litote sonore cabriole şi fumarole oficiază
cu gesturile unei auto hilare complicităţi mutismul
inconsistenţei.
Zero conţinut dacă te-ai aştepta
la o asumată dilemă sau la expresia
fie şi doar sugerată a unei drame
sau chiar la euforia pre-gramaticală
ce se articulează muţeşte
ca-n dialogul dubitativ
dintre doi oameni puşi faţă-n faţă. E drept însă
că şi parodierea sensului are sens
şi prea adesea tocmai cei care confiscară
limbajul articulat şi mesajele au fost tiranii
istoriei prea limbute-n comunicare.
Dar asta este o altă nimicnicie.
Reconstituind eu chinuita noastă discuţie
de atunci când el probabil abia îşi imagina
(dacă-şi imagina – deşi nu putea să îşi reprezinte)
tocmai cât de incompatibilă putea să fie
existenţa mea de paraşutat năuc
în imperiul american al tuturor libertăţilor
cu sfidătorul lux al deriziunii prin performance
(deci etalarea libertăţii ostentative inclusiv
absurdul împodobit cu paiete şi anomia
sau datul nădragilor jos pe treptele instituţiilor
plus dezbrăcatul în pielea goală etc. etc.)
… eu, urmând să revin într-un stat cu văcari
comunişti prin părţile mele răsăritene
(unde literatura era musai angajată
de partid si de stat şi chiar de primarul satului
să pască vacile cel puţin);
tot nu reuşesc
să-mi dau seama ce anume-i lipsea
distinsului dascăl în acel literary workshop
de s-a dat o vreme cu lătrătorii
nu cu funcţia predicativă a misterului?