IOAN CRISTESCU, UN PORTRET AFECTIV

Personalitate marcantă a culturii române, profesor, teoretician literar, critic şi istoric, el este în acelaşi timp un model şi mentor apreciat de generaţii de studenţi. A călăuzit cu pricepere şi profunzime tineri scriitori români, prin celebrul Cenaclu Universitas din perioada anilor ’80, mulţi dintre cei care reprezintă azi cultura română în ţară şi străinătate fiind participanţi, în tinereţe, la acest forum de dezbateri şi progres literar. Importanţa Cenaclului au evocat-o adesea cei care au beneficiat nu atât de sfaturile preţioase, cât de atenţia discretă, dar cuantificabilă prin mărturii şi rezultate, impunând o atmosferă creatoare prin calm şi dialog. Alături de cărţile sale de teorie şi critică literară, volume indispensabile pe care trecerea timpului nu le-a afectat, dl. Academician Mircea Martin s-a remarcat şi după 1989 ca unul dintre cei care au contribuit la renaşterea şi consolidarea unor instituţii precum PEN Club, fondator şi preşedinte al Asociaţiei Editorilor Români, fondator şi director al Centrului Interdisciplinar de Studii Culturale Europene şi Româneşti „Tudor Vianu“ al Universităţii din Bucureşti, preşedinte al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România. Despre aceste instituţii şi editurile pe care le-a condus sau consiliat – Univers, Paralela 45, Art – în perioade diferite, se pot scrie studii de sociologie şi istorie literară, de management al ideilor şi al revigorării bibliografiei critice. Mulţi cercetători sunt beneficiari ai colecţiilor iniţiate sau continuate de el. A impulsionat, şi continuă programatic, debuturile.

Mircea Martin beneficiază de o recunoaştere naţională, dar şi internaţională prin distincţiile şi onorurile primite din care menţionăm: Cetăţean de onoare al Municipiului Reşiţa, Ordinul Naţional „Serviciu credincios“ în grad de ofiţer, Ordinul Naţional „Cruzeiro do Sul“ al Braziliei în grad de comandor, membru al Academiei Latinităţii (Paris/Rio de Janeiro), Cetăţean de onoare al Judeţului Caraş-Severin, Decoraţia Regală Nihil Sine Deo, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare“, Suceava, Ordinul Naţional „Serviciul credincios“ în grad de comandor, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Petru Maior“, Târgu Mureş, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Transilvania“, Braşov.

Tema discursului de recepţie la Academia Română a fost Elogiul nuanţei, o temă la care ştim cu toţii că, după cum mărturiseşte, „rumegă“ de multă vreme în relaţie cu radicalitatea, dezbătută într-un volum din urmă cu zece ani, pentru că „Radicalizarea şi nuanţarea sunt procese ale vieţii curente, nu numai ale activităţii intelectuale“.

Viaţa curentă şi activitatea intelectuală sunt, un caz rar, într-o deplină armonie. De la Generaţie şi creaţie, tema lecturii critice ca participare, ca identificare cu gândirea Celuilalt, la G. Călinescu şi complexele literaturii, trecând prin Critică şi profunzime şi Identificări avem nu doar un proces de augmentare a gândirii, ci, mai ales, unul de continuitate şi sinteză în spiritul unei culturi şi civilizaţii personale, care, ca să preluăm o idee a autorului, în sens european, în cazul său sunt „comunicante şi interferente“.

Au fost uitate sau sunt, pentru participanţi, în conul nostalgiei, Conferinţele Cuvântul de la începutul anilor 2000, reunite în volum sub titlul Identitate românească–Identitate europeană, un proiect nu doar cultural, ci pot spune civilizator, major, din care reiese dorinţa şi necesitatea explorării societăţii româneşti actuale cu spirit critic. În vremurile pe care le trăim acum, pledoaria nuanţată asupra „absenţei cronice a spiritului civic la români“, tendinţa, devenită balast ideatic, de raportare la trecut, lipsa unor strategii asumate pe termen lung care ar pune oprelişti prezenţei apăsate a politicului în societate sunt teme identificate şi „rumegate“ de intelectualul Mircea Martin. Referitor la relaţia trecutului cu prezentul, nu întâmplător citează un text celebru şi aspru, o constatare rămasă actuală, a tânărului, în anii ’30, Mircea Eliade, cu o concluzie personală amară: „Înainte de a schimba imaginea României în ochii altora trebuie s-o schimbăm în proprii noştri ochi“.

Fără să vreau neapărat, m-am ataşat de spiritul omului Mircea Martin. Desigur, pentru mine a rămas mai ales Profesorul, pentru că nu poţi disocia cele două părţi. Nu am fost în facultate un participant la cenaclul Universitas. Preocupările mele de teatru nu se intersectau recurent cu ale colegilor mei din anii studenţiei, aşa încât, în afara orelor de curs, întâlnirile cu Mircea Martin nu intrau în sfera obişnuinţei. Au devenit însă o obişnuinţă în ultimii ani, de aceea mărturisesc că, dincolo de o prietenie târzie, dar profundă, nu pot să nu am şi un sentiment de reală admiraţie pentru câteva lucruri pe care o să le dezvălui în continuare introducând la constatări câteva nuanţe necesare.

Primul are legătură cu ceea ce consider eu a fi rafinament şi eleganţă. Are, desigur, legătură cu ţinuta şi stilul omului, dar mai ales cred că are cu proporţia şi echilibrul, iar acestea se dobândesc în timp şi trebuie să le cultivi cu grijă. În cazul Profesorului, putem aplica maxima conform căreia eleganţa este o chestiune de personalitate în primul rând, pentru că eleganţa nu înseamnă să ieşi în evidenţă, ci să intri în amintire, iar amintirile mele sunt de neuitat.

Al doilea este un tip de austeritate neornamentată, autentică, care mă duce cu gândul la simplitate şi cumpătare şi deloc rigiditate şi formalism, primele două fiind două virtuţi de bază legate cu eleganţa, simplitatea fiind cheia adevăratei eleganţe, fie ea vestimentară sau a unei vieţi şi a unei opere. Această simplitate are un firesc naturalizat prin înţelegerea lumii ca loc al bucuriei spiritului viu.

Nu sunt eu cel mai în măsură să vorbesc despre opera sa de critic şi teoretician literar – alţi comentatori au făcut-o mult mai aplicat –, deşi revin adesea la lucrările Domniei Sale, dar nu pot să trec peste un sentiment de recunoaştere a clarităţii, înţeleasă ca viziune, chiar dacă pentru aceasta, reflecţia se întâlneşte cu revelaţia pe un tărâm intermediar, cel al literaturii, pentru că „a exista în literatură înseamnă a exista în chip diferit“.

Toate acestea nu sunt atât un set de valori pe care să le clamezi, ci pe care să le trăieşti, dar nu printr-o improvizaţie imediată, supusă contextului sau efemerului, cât printr-o răbdare, uneori exasperantă, de a găsi sprijin în exactitate chiar dacă şi aceasta are nuanţe fără ca prin ele să introducem o fisură relativistă. Mircea Martin tocmai de aceea nu face parte dintre cei care promovează ideea că nu există fapte, ci doar interpretări.

Închei cu un citat din Profesor care mi se pare potrivit pentru anvergura gândirii sale şi pe care îl repet pentru că dă seamă despre afirmaţia de la început în care spuneam că trecerea timpului nu afectează opera sa:

„Incidenţa viitorului asupra prezentului are consecinţe şi asupra trecutului care devine, la rândul lui, fluent şi incert, susceptibil de a fi reconstruit în funcţie de noi exigenţe. Prezentul întotdeauna a remodelat trecutul, dar acum o astfel de acţiune dobândeşte o nouă identitate. De acum înainte putem spune că trecutul este cu totul imprevizibil. Raporturile tradiţionale sunt răsturnate, nu trecutul influenţează, cu greutatea lui, prezentul şi viitorul, ci viitorul modifică trecutul ca efect al propriei sale propulsări“.