MIHNEA MĂRUŢĂ, LUMEA A CĂZUT DIN MÂINILE OAMENILOR

Anul trecut i-am întrebat pe studenţii mei, tineri născuţi în primul deceniu al acestui secol, care li se pare a fi principala caracteristică a generaţiei lor, denumită generaţia Z. Răspunsul a fost cu totul surprinzător şi cred că nici dumneavoastră, acum, când citiţi, nu vă aşteptaţi la această propoziţie: „Suntem deja nostalgici“.

Ulterior, căutând detalii, am descoperit că nu e vorba despre ceva local, ci despre un fenomen de masă în Occident. Într-adevăr, generaţia Z este deja nostalgică. Deşi sunt la o vârstă la care, altădată, prezentul era singura atracţie (eventual, şi viitorul), acestor tineri le e deja dor de copilăria lor, de filmele de atunci, de muzica în care au crescut, de stilul anilor 2000, de jocurile şi obiceiurile dintr-un timp pe care, astăzi, când nu mai sunt adolescenţi, dar când nici n-au dat de marile responsabilităţi, îl consideră lipsit de griji.

În plus – şi aici lucrurile devin cu adevărat misterioase –, ei se arată nostalgici, cel puţin din perspectiva consumului cultural, şi în relaţie cu o perioadă pe care nu au trăit-o, anii ’80-’90, dovadă fiind nu doar redescoperirea unor piese şi a unor vestimentaţii ori succesul unor seriale care se petrec în acea perioadă, ci viralizarea lor, evoluţia acestor produse până la nivelul de marcă generaţională.

De curând, la un examen parţial, le-am cerut acestor studenţi să-i scrie o scrisoare bunicii de la ţară, în care să-i explice de ce petrec atâtea ore absorbiţi de telefoanele mobile. Voiam să văd cum explică unele concepte într-un limbaj accesibil – o calitate folositoare oricărui jurnalist. Într-una dintre scrisori am dat peste acest fragment: „Pe TikTok toată lumea vorbeşte despre nostalgia pe care noi, ca tineri adulţi, o simţim atunci când ne gândim la copilărie. De ce se întâmplă aşa? Pentru că în copilărie singura grijă era să trăim.

Aş vrea, bunico, să fie altfel. Aş vrea să te ascult mai mult când povesteşti. Aş vrea să nu mai stau 8 ore zilnic pe reţele. Aş vrea să am un stil de viaţă mai prezent. Să trăiesc mai mult. Să vin în vizită la tine mai des. Să văd florile cum cresc, copiii cum zâmbesc în realitate, nu pe telefoane“.

Ce ne spun aceste rânduri? Două idei importante pentru a-i înţelege: 1) ei sunt conştienţi de influenţa mediului virtual; 2) ei sunt conştienţi de această diminuare a vieţii, pe care o resimt de când nu se mai pot lipsi de telefoane. Ar vrea să trăiască mai mult, ar vrea să trăiască mai intens, însă, din cauza dependenţei de reţele, pe care nu ştiu cum s-o gestioneze, singura lor soluţie, evident paliativă, este consumul unor produse culturale create înainte de explozia virtualităţii, produse care le oferă iluzia unei vieţi mai curate şi mai simple. Ce înseamnă această evadare în trecut, inclusiv într-unul necunoscut, doar pentru a-i putea întrezări atmosfera, doar pentru a simţi că trăieşti prin intermediul acelui trecut?

Nu e o doar nostalgie. E un doliu. Generaţia Z nu trăieşte cu mintea în prezent. Cumva, pentru aceşti copii, sfârşitul lumii s-a produs deja. Pentru aceşti tineri, sfârşitul lumii a avut loc, cândva, în ultimii – să zicem – zece ani. Poate în pandemie? Poate înainte? Poate pustiul din pandemie n-a fost decât înmormântarea acelei lumi? Nu ştiu. Însă ceea ce ne transmit ei este, fără niciun dubiu, această pierdere: generaţia Z simte că a pierdut lumea înainte de a o fi avut. Şi, de aici, e obligatoriu să ducem gândul mai departe, ca să înţelegem. Nu cumva această generaţie, ca nişte copii care asistă neputincioşi la divorţul părinţilor, se acuză pe sine pentru această pierdere? Nu cumva ei se ascund în reţele pentru că le e ruşine, dar şi ca să se pedepsească inconştient? Nu caută acolo familia pierdută, care pentru ei era lumea întreagă?

Acum mai bine de o sută de ani, în plin război mondial (august 1915), poetul austriac Rainer Maria Rilke îi scria unei prietene: „Ce oroare, lumea a căzut în mâinile oamenilor. Bătrânul Cézanne a prevăzut-o, Tolstoi a prevăzut-o, iar cei care au prevăzut-o, bătrâni îndureraţi, au murit primii…“ Ce idee excepţională, în smerenia ei! Die Welt ist in die Hände der Menschen gefallen: lumea a căzut în mâinile oamenilor. Lumea a încăput pe mâinile noastre, ale celor care habar n-avem ce-i cu noi, ce-i cu viaţa asta, ce-i cu moartea şi dacă există vreun rost în toate sau măcar în ceva. De aceea, într-un fel – „fel“ care e foarte important, poate chiar cel mai important –, generaţia Z este, cu adevărat, ultima. Nu întâmplător refuză să privească înspre abisul viitorului şi se ascunde în obiectele trecutului. Este ultima generaţie care va avea amintiri la prima mână dintr-o lume în care nu exista virtualitate, ci doar priză directă a lucrurilor: întâlniri exclusiv corporale, avataruri doar artistice, identitate ne-fluidă.

Generaţia Z este şi va fi ultima care a mai prins realul pur. De-acum şi de-aici înainte, lumea a căzut (şi) din mâinile oamenilor.