RĂZVAN VONCU, CRITICA LITERARĂ, ŞCOALA ŞI RĂSTURNAREA CANONULUI

Ca mai toate conceptele de provenienţă occidentală, şi cel de canon a suferit – odată intrat în circuitul literar românesc – o modificare semantică evidentă.

Astăzi, el nu mai funcţionează decât ca un sinonim al mai vechii sintagme ierarhie literară, fiind astfel complet desprins de contextul academic în care a apărut şi care îl defineşte încă, în mare măsură, în mediul de origine. Ceea ce reprezintă desigur o adulterare, întrucât în Statele Unite conceptul este strâns legat de realitatea că, practic, nu există critică literară în afara criticii universitare, în timp ce la noi e mai degrabă… invers. În universităţi, în special în prea multele universităţi nou înfiinţate după 1989, aproape că nu există critici literari, departamentele fiind populate de cercetători mai mult sau mai puţin productivi în „comunicări“ şi „conferinţe“, dar inexistenţi pe piaţa ideilor şi valorilor literare. (Ştiu că afirmaţia mea este netă şi va comporta, dacă nu nuanţe, măcar proteste formale: repet, în apărarea acestei aparente desconsiderări a mediului academic, banalitatea că nu oricine scrie despre cărţi şi scriitori e critic, iar eu mă refer aici strict la critici.)

De aceea, nu trebuie să ne mire că într-un studiu consacrat canonului literar, cineva identifica un număr atât de mare de „canoane“ care ar acţiona simultan în literatură, configurate pe atât de multe criterii contradictorii, încât însăşi ideea de canon trecea sub semnul întrebării. Desprins de imperativul academic al furnizării unei „medii“ acceptabile (şi, evident, iluzorii, însă asta e altă poveste) între predarea istoriei literaturii „aşa cum a fost“ – adică, în terminologia călinesciană, a „istoriei auxiliare“ – şi predarea istoriei literare ca istorie de valori, canonul însuşi se pulverizează într-o taxonomie critică multiplu instrumentalizată ideologic. Prin aceasta, inutilă.

În realitate, ca să nu ne pierdem printre cuvinte, canoanele sunt numai două: cel al memoriei şi cel al uitării.

Primul este alcătuit din operele şi scriitorii pe care, într-un fel sau altul, îi mai citim şi-i mai studiem, iar cel de-al doilea, din operele şi scriitorii „cazaţi“ pentru totdeauna în dicţionarele de literatură (câteodată, nici acolo). Cu observaţia că, departe de a „locui“ perpetuu într-un „cer“ nesupus influenţei timpului, nici măcar capodoperele nu mai sunt scutite de o uitare progresivă. Chiar dacă nu au dispărut cu totul din circuit, operele clasice – de la Iliada şi Odiseea până la Divina comedie şi Hamlet – sunt astăzi citite mult mai puţin decât în trecut, dar mai ales sunt citite altfel. După cum arată cercetările sociologice, pe măsură ce coborâm statistic către grupele de vârstă mai mici, se citeşte discontinuu, în secvenţe tot mai scurte, întrerupte de alte texte (de regulă, provenite din mediul virtual), se citeşte fragmentar (sunt tot mai rare cazurile de lectură integrală a textului), iar relectura aproape că a dispărut. S-a schimbat şi intenţionalitatea lecturii acestor opere clasice: dacă în trecut ele erau menite atât desfătării, cât şi unei obligatorii edificări a personalităţii, astăzi ele sunt preponderent consultate pentru obţinerea unor calificative şcolare sau academice. Aceste transformări ale lecturii nu rămân fără consecinţe pentru rostul literaturii clasice în lumea contemporană. Unul mult diminuat, se-nţelege.

În literatura română de azi, primul dintre canoane trece printr-o pronunţată cură de slăbire, în timp ce cel de-al doilea nu doar că a căpătat proporţii urieşeşti, dar, prin felul în care este configurat şi prin scriitorii care-l alcătuiesc, tinde să alcătuiască un contra-canon, care îl concurează serios pe primul.

Doi sunt factorii perturbatori care fac ca o eventuală istorie a literaturii române construite pe scriitorii uitaţi să fie la fel de relevantă axiologic ca una care se sprijină pe cei rămaşi în circuit.

Primul este şcoala, care în loc să pornească, în structurarea studiului literaturii, de la exerciţiul criticii şi istoriei literare active, se bazează pe idei discutabile din domenii care n-au legătură cu cultura (de la „descărcarea programei“ la corectitudinea politică). Cel de-al doilea sunt editorii, care au pierdut bătălia cu cultura, devenind cu adevărat – cum se spunea prin anii 1990 – nişte agenţi economici: urmărind exclusiv profitul, ei se orientează, în materie de comercializare a literaturii mai vechi, după ce „se cere“ la şcoală. Cele două instanţe de consacrare funcţionează, oricum, împreună, în condiţiile în care se citeşte tot mai puţină literatură. Editorii – cel puţin editorii români – nu au nici anvergura economică, nici curajul intelectual de a publica literatură clasică doar de dragul performanţei intelectuale a unei noii ediţii ori al unei descoperiri de arhivă care schimbă istoria literaturii. Ei se ţin, cum spuneam, strict de ce „se cere“ la şcoală. Şi cum la şcoală „se cere“ tot mai puţin (e interesant că programa se „descarcă“ numai la materiile formative, ca româna, istoria sau limbile străine), editorii publică, la rândul lor, tot mai puţină literatură clasică, preferând traducerile din literatura universală actuală. Acestea reprezintă, cred, aproximativ 95% din piaţa de beletristică românească: un procent aberant care nu are cum să facă, vorba lui Kogălniceanu (uitat demult şi el!), o literatură.

Şcoala, sau mai bine zis diriguitorii anonimi ai programei, devin astfel promotorul cel mai important al canonului uitării. Nu sunt uitaţi, pe cale de consecinţă, numai scriitorii din epocile îndepărtate – de la Grigore Ureche la Budai-Deleanu, de la Miron Costin la Antim Ivireanul, sau de la Ion Ghica la Gib. I. Mihăescu –, ci şi, dacă nu cumva mai ales, autorii contemporani. Epoca interbelică, pe care o considerăm cea mai strălucită din istoria literaturii noastre, numără puţin peste două decenii. Epoca actuală, din anii 1980 încoace – iau ca reper schimbarea codului literar, nu cea politică survenită în 1989 –, are peste patru decenii: un interval dublu de timp. Cu excepţia operei poetice a lui Mircea Cărtărescu, care se mai studiază ici-colo, în funcţie de manualul pe care lucrează profesorul, niciuna dintre cărţile mari de după 1990 nu intră în raza atenţiei elevului român. De la Cartea şoaptelor la Ieudul fără ieşire şi de la Omul recent la Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, totul este trecut sub tăcere. Literatura română de azi pur şi simplu nu există, cu excepţia unor texte alese din autori de toată mâna (mai ales nevalidaţi de critica profesionistă), care însă sunt studiate ca mostre de… comunicare. Or, literatura nu este un mijloc de comunicare. Ci, dimpotrivă, cum se spune adesea, ea este un mod de necomunicare sublimă.

Fenomenul se înregistrează, desigur, şi în Occident. La scară mai mică decât la noi şi cu observaţia că, dacă pentru publicul larg din Europa canonul memoriei este alcătuit în mare parte din autori contemporani, pentru publicul şcolar el conţine încă, pe lângă autorii importanţi din anii noştri, un număr însemnat de scriitori clasici. Care rămân obligatorii pentru multe „trasee“ şcolare, în special cele menite să ducă la universitate.

Ca să desăvârşească victoria uitării, unicul element care ar trebui să guverneze raportul dintre cele două categorii (canonul memoriei, respectiv, cel al uitării), şi anume, criteriul estetic, nu mai joacă în realitate, în şcoala românească, aproape niciun rol. Circuitul de selecţie şi validare este complet răsturnat: birocraţi ministeriali anonimi şi „critici universitari“ inexistenţi în critica activă alcătuiesc lista scriitorilor „obligatorii“ în şcoală, editorii se adaptează „pieţei“, iar critica literară propriu-zisă se vede nevoită să se refugieze periodic în istoria literară, spre a salva ce se mai poate salva, înainte ca al doilea canon, cel al uitării, să devină unicul în vigoare… E o măcinare de energii în gol, din care spiritul românesc (atât cât este el) nu are cum să iasă câştigător.

Să nu ne facem iluzii: analfabetismul funcţional poate însemna incapacitatea de a deschide şi utiliza calculatorul, însă el începe şi se întemeiază, de fapt, pe necunoaşterea culturii române, a istoriei naţionale şi a acelor valori care, în cele din urmă, sunt singurele care ne justifică pretenţia de a ne mai afla pe hartă. Cineva care nu ştie cine este şi de unde vine nu are cum să facă performanţă reală în niciun domeniu: este o simplă marionetă socială, bună de transferat oriunde, oricând şi oricum. Chiar dacă publicăm, an de an, lista tinerilor români medaliaţi la olimpiadele pe discipline ştiinţifice, ca şi a celor care ajung să studieze în marile universităţi din Statele Unite şi din Europa, uităm oportun faptul că, din păcate, nu suntem, ca naţiune, în frunte în niciun domeniu.

Tocmai de aceea e de mirare că, în loc să încercăm să performăm la ceea ce ne pricepem, risipim pe altarul politicii şi al falsei corectitudini şi bruma de cultură pe care o mai avem.