IULIAN BOLDEA, ARTA DE A PRIVI. PORTRETUL UNUI CĂRTURAR

Victor Ieronim Stoichiţă este unul dintre cei mai importanţi istorici şi teoreticieni ai artei de astăzi, cărţile sale, publicate în limbi de circulaţie europeană, legitimând o fructuoasă şi prestigioasă carieră academică. Studiile universitare, începute la Bucureşti, au fost continuate la Roma, fiind încununate cu un doctorat la Paris. După plecarea din România, Stoichiţă a fost asistent la Institutul de Istorie a Artei al Universităţii din München şi, din anul 1991, profesor titular la Universitatea din Fribourg, Elveţia, fiind totodată profesor invitat la universităţi de prestigiu (Sorbona, Göttingen, Frankfurt, Harvard etc.) şi cercetător asociat la diferite instituţii de cercetare importante. Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, al Universităţii Catolice din Louvain, al Universităţii de Vest din Timişoara, din 2012 este membru al Academiei Naţionale Italiene („Academia Dei Lincei“), iar din 2014, membru al Academiei Europene, fiind, de asemenea, titularul Catedrei anuale a Muzeului Luvru (2014) şi „Chevalier des arts et des lettres“ al Republicii Franceze. Victor Ieronim Stoichiţă a publicat numeroase cărţi dedicate artei plastice (Ucenicia lui Duccio di Buoninsegna, 1976; Pontormo şi manierismul, 1978, 2008; Mondrian, 1979; Georges de La Tour, 1980; Creatorul şi umbra lui, 1981, 2007; Instaurarea tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne, Paris 1993, trad. rom. 1999, 2012; Efectul Don Quijote, 1995; Experienţa vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur, Londra, 1995, trad. rom. 2011; Scurtă istorie a umbrei, Londra, 1997, trad. rom. 2000, 2008; Ultimul carnaval. Goya, în colaborare cu Anna Maria Coderch, Londra, 1999, trad. rom. 2007; Vezi? Despre privire în pictura impresionistă, 2007, 2024; Efectul Pygmalion. De la Ovidiu la Hitchcock, Chicago, 2008, trad. rom. 2011; Efectul Sherlock Holmes. Trei intrigi cinematografice, 2013; Cum se savurează un tablou şi alte studii de istoria artei, 2015; Imaginea Celuilalt. Negri, evrei, musulmani şi ţigani în arta occidentală în zorii epocii moderne, 1453-1800, 2017; Despre trup. Anatomii, redute, fantasme, 2020). Într-un interviu, profesorul Stoichiţă îşi exprimă cu claritate ataşamentul faţă de limba română şi faţă de ţara pe care a fost nevoit să o părăsească: „România este ţara în care m-am născut, este ţara limbii mele materne, ţara în care m-am format şi mi-am petrecut copilăria şi prima parte a tinereţii. Sigur că itinerariul meu a fost unul mai complicat şi mai complex, dar a fi intelectual european nu exclude a fi intelectual român. Mi se pare că şi invers, a fi intelectual român nu exclude a fi intelectual european“. Victor Ieronim Stoichiţă a studiat teme majore şi dificile ale picturii (condiţia creatorului, problematica umbrei, a tabloului, a corporalităţii şi a imaginii celuilalt), relevând aporiile vizualităţii şi modul în care, încercând să explicăm lumea prin imagini şi cuvinte, interpretăm de fapt propriul nostru destin în lume şi în artă. Cu rădăcini într-o familie aristocratică ardeleană, Stoichiţă a fost, în comunism, unul dintre discipolii lui Noica la Şcoala de la Păltiniş, expresie a voinţei de supravieţuire în atmosfera dogmatismului din epocă, studiul artei oferindu-i „iluzia unei libertăţi“. Aporiile exilului şi nostalgiile exilatului sunt exprimate printr-un citat din Hugo de Saint-Victor: „Este plăpând cel căruia patria îi mai este încă dragă; este puternic cel care are ca patrie întregul pământ, iar desăvârşit este cel pentru care lumea întreagă este un exil“. Lecţia erudiţiei, asimilarea cu elevaţie şi rigoare a reflexelor rafinate ale artei completează cultul desenului şi simţul nuanţei prin care se revelează esenţele necunoscute, dar nu mai puţin prezente ale lumii. Pentru Anca Manolescu, cărţile lui Victor Ieronim Stoichiţă sunt „un ghid plin de savoare savantă“ care îl îndeamnă pe cititor „să-şi rafineze privirea, să-şi ducă propria cercetare“. De altfel, teoreticianul artei consideră că erudiţia „ca scop în sine nu are niciun rost. Mă feresc de ea, sper că nu există acest pericol, pentru că de fapt nu iubesc erudiţia în sine. Iubesc numai o erudiţie care poate fi pusă în slujba unor descifrări de sensuri“.

Cartea Despărţirea de Bucureşti. O povestire (2015) a fost iniţial publicată în Franţa (Oublier Bucarest. Un récit), fiind premiată de Academia Franceză. Naraţiunea autobiografică a lui Victor Ieronim Stoichiţă relevă profunzimile unui portret interior, dar şi atmosfera unei epoci, prin detalii, scene, destine, pe fundalul comunismului, până în 1968, odată cu plecarea autorului la Roma cu o bursă. Despărţirea de Bucureşti este despărţirea de trecut, de spaţiul şi timpul copilăriei, de familie şi de patrie. Subtitlul (O povestire) exprimă voinţa încadrării în modalităţile de expresie ale naraţiunii, amintirile fiind orchestrate prin strategiile şi procedeele epicii autobiografice. Descrierea „fantomelor“ de pe străzile Bucureştiului în 1964, cu deţinuţii politici eliberaţi printr-un decret al autorităţilor comuniste, este tulburătoare; e vorba de oameni cu privirea rătăcită, tăcuţi, sfioşi, umili: „În august 1964, oraşul s-a umplut de fantome. Erau, în majoritatea lor, bărbaţi de o anumită vârstă, uneori şi femei, cu toţii foarte palizi, contrastând, în acel sfârşit de vară, cu oamenii care se întorceau din vacanţă. Erau tăcuţi, aveau privirea rătăcită. Îi recunoşteai după hainele din alte timpuri, precum şi – aşa mi se părea – după un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scăpaseră din puşcării, ultimii deţinuţi politici, eliberaţi prin decret ministerial, despre care se vorbea în şoaptă de o vreme“. Cartea se remarcă printr-o configuraţie complexă de scene, reprezentări narative, mecanisme descriptive, prin care este pus în scenă un autoportret spiritual, în tulburătoare conjuncţie cu contextul social-istoric, într-o multitudine de notaţii ambivalente, întoarse spre adevărul interior, dar şi spre cotidian, spre imaginar şi spre concret, spre efluviile amintirii sau spre dinamica prezentului.

Autorul ştie că scriitura autobiografică se defineşte în subsidiar prin tentaţia reinventării trecutului; nu sunt puţine infiltraţiile imaginarului în detaliile concretului, punându-se astfel în scenă strategii ale ficţionalităţii, ambiguităţi şi meandre labirintice ale memoriei, Despărţirea de Bucureşti nefiind, o spune chiar autorul, „o carte de memorii, ci o carte de evocare a unei atmosfere“, o carte „mai adevărată decât adevărul şi mai imaginativă decât imaginarul“. Epicul autobiografic valorifică proiecţiile imaginarului prin portrete şi scene, evocări şi exerciţii fragile de reconstituire care implică vocaţia distanţei şi reflexele nostalgiei, imersiunea în trecut şi fixarea revelatoare a cotidianului, cu accente etice mai mult sau mai puţin subliminale. Antinomiile şi contrastele timpului comunist, opoziţiile dintre lumea veche şi cea nouă sunt sugerate de multe scene, cum este cea memorabilă din Cişmigiu, cu „tovarăşul Costel“, cel cu gândire cenuşie, cu trăire anostă, cu expresie anodină. Epicul autobiografic se distinge în carte prin supleţe, farmec al amintirii, dar şi prin accente diverse ale timpului istoric evocat printr-o gamă largă de afecte (oprimare, teamă, spaimă, rezistenţă interioară, angoasă, teroare etc.). Aluviunile confesiunii coagulează un autoportret veridic, pe fundalul unui tablou de epocă alcătuit din nuanţe, senzaţii, culori şi forme reunite în jurul unei nostalgii dominatoare, ce desenează păienjenişul vibratil al unor fapte revolute, îndărătul cărora se ascunde chipul jumătate real, jumătate ficţional al lumii dramatice, bolnave a comunismului. Alura unor personaje (părinţi, bunici, mătuşi, unchi), desenul unor peisaje şi scene diverse conferă credibilitate evocării, prin colaje de impresii şi amintiri, prin gesturi desuete şi tablouri de familie, prin fresca revelatoare a epocii. Memorabil este portretul bunicului matern, memorabilă e afecţiunea faţă de fratele său, Adrian, sugestive sunt listele de lecturi, galeria dascălilor sau rememorarea nostalgică a admiterii la facultate. Voinţa de autenticitate favorizează, astfel, o reconstituire a trecutului care înseamnă în multe privinţe şi o revizuire a lui, o ficţionalizare a memoriei, prin mecanisme şi strategii ale scriiturii, care privilegiază un detaliu, un portret, o ambianţă sau o figură umană. Despărţirea de România şi de propriul trecut a lui Victor Ieronim Stoichiţă presupune intrarea într-o nouă zodie destinală, într-o nouă existenţă, în orizontul libertăţii de exprimare şi de gândire.