CRISTIAN VASILE, ANIVERSĂRILE JUBILIARE ŞI DISCURSUL ISTORIC SUB REGIMUL COMUNIST

În ultimul timp apar din ce în ce mai des cărţi în care sunt exploatate numeroase materiale de arhivă alături de piese ale literaturii secundare, precum şi alte surse. Îndeosebi pe baza unor documente, păstrate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, dar şi a presei de propagandă din epocă, lucrarea de debut a lui Andrei Cosmin Popa îşi propune să urmărească modul în care discursul aşa-zis „istoric“ asumat de către autorităţile comuniste de la Bucureşti s-a manifestat cu prilejul unui tip special de aniversări în ultimele două decenii de regim comunist – Andrei Popa, Istoria ca sărbătoare politică. Aniversările jubiliare ale României socialiste, 1965-1989, cuvânt-înainte de Florin Abraham, Bucureşti, Editura INST, 2025, 415 pag.

Volumul – la origine o teză de doctorat susţinută cu succes – este segmentat în trei capitole care sunt ordonate cronologic. Capitolul I este dedicat perioadei aşa-zisei „liberalizări“ (1965-1971) (p. 43-134) şi discută foarte oportun sursele de inspiraţie ale variatelor aniversări folosite în mod propagandistic de către puterea politică, de la modelul sovietic la influenţa carlistă specifică dictaturii regale. Capitolul al II-lea este consacrat intervalului delimitat de anii 1972 şi 1979 (p. 135-246), perioadă care a fost martora aniversărilor dedicate inclusiv antichităţii, aici ieşind în evidenţă sărbătorirea din anul 1974 a atestării documentare a oraşului Cluj (rebotezat cu acea ocazie „Cluj-Napoca“). Capitolul al III-lea urmăreşte celebrările derulate în anii 1980, manifestări festive care au fost puternic marcate de exacerbarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu (Aniversările jubiliare ale perioadei 1980-1989; p. 247-384). Anexele de la final completează în mod fericit textul volumului şi adaugă o necesară dimensiune vizuală.

Întrucât am vorbit despre cultul personalităţii conducătorului, merită repetat că, în mai multe privinţe, cultul lui Carol al II-lea îl anunţă cumva pe cel al lui N. Ceauşescu, iar organizaţia de tineret care a fiinţat în timpul dictaturii regale (Străjeria) anticipează o înregimentare şi mai pregnantă, deşi de factură totalitară sovietică (grupările de pionieri şi utecişti). Profesorul Cristian Preda a citat acum câţiva ani o poezie a Mariei Cosma, elevă la Liceul „Domniţa Ileana“: „Toate, astăzi, Majestate, curg în calea vieţii Voastre/ Ca prisos de jertfă sfântă împletită-n rugi fierbinţi/ Azi străjeri şi străjeriţe duc spre zările albastre/Glasul inimilor, jertfă pe altar de biruinţi“. Aceste versuri nu diferă cu mult de cele închinate mai târziu de către pionieri lui Ceauşescu. Cum scriam cu altă ocazie, există şi alt tip de „supravieţuiri“; în folclorul istoriografic a circulat informaţia că un reputat istoric precum C.C. Giurescu, fost ministru al Propagandei sub Carol al II-lea, a fost unul dintre intelectualii care, la momentul 1974, a sugerat ca la „încoronarea“ lui Ceauşescu ca preşedinte să fie folosit şi un sceptru voievodal/regal. De altfel, avem şi proba documentară a contactului privilegiat al istoricului cu secţiile CC al PCR (ni s-a păstrat un autograf acordat de C.C. Giurescu lui Mihai Dulea – pe atunci şef al Secţiei de Relaţii Externe – exprimând vii mulţumiri şi afectuos omagiu).

Autorul încearcă şi reuşeşte să formuleze întrebări de cercetare adecvate temei sale la care oferă răspunsuri convingătoare şi argumentate, bazate pe studierea mai multor surse documentare (conservate îndeosebi la Arhivele Naţionale ale României din Bucureşti, în fondurile Comitetul Central al PCR – Cancelarie; CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie; Academia de Studii Sociale şi Politice/ASSP; Institutul Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea/IRRCS etc.). Pe parcursul cărţii, Andrei Popa se străduieşte să valideze ipoteza sa de cercetare printr-un demers academic de apreciat. Dincolo de cercetarea empirică bine documentată, meritorie, lucrarea are şi o anumită dimensiune teoretică, de discutare a unor concepte folosite. Autorul surprinde bine dimensiunea propagandistică a diverselor aniversări ideologizate şi răspunde la întrebările legate de factorul principal care a potenţat proliferarea acestui gen de celebrări menite să legitimeze partidul unic şi mai ales pe conducătorul CC al PCR (N. Ceauşescu). Andrei Popa a ales soluţia potrivită: priveşte spre cauze şi instituţii implicate. Autorul, după o atentă cercetare a subiectului, a ajuns la concluzia corectă că celebrarea din 1980 „a 2050 de ani de la crearea statului dac centralizat şi independent“ a fost cea mai importantă aniversare jubiliară a regimului Nicolae Ceauşescu, un eveniment pregătit propagandistic timp de aproximativ trei ani de zile. În carte există şi o încercare de raportare inclusiv la alte cazuri din Europa centrală şi de est, mai ales Republica Democrată Germană, o perspectivă comparatistă care ar merita extinsă în viitor, poate tot de către acelaşi Andrei Popa, prin intermediul unor studii speciale.

În acelaşi timp, cartea oferă deschideri spre alte teme şi direcţii de cercetare. Una dintre ele ar fi – cum am anticipat deja – analiza comparativă aprofundată a sărbătorilor politice comuniste aşa cum au fost celebrate în spaţiul blocului sovietic; iar aici o paralelă între România ceauşistă şi Republica Democrată Germană a lui Erich Honecker se impune din mai multe puncte de vedere, aşa cum intuieşte şi Andrei Popa. În al doilea rând, nu ar trebui neglijată în viitor o temă sensibilă legată de rolul personalităţilor cultural-ideologice în această istorie a serbărilor politice. Cine citeşte cu atenţie cartea lui Andrei Popa observă cât de mult este pomenit numele lui Burebista şi cât de obsesiv a insistat dispozitivul propagandistic ceauşist asupra celebrării constituirii „statului dac centralizat şi independent“. Sărbătorirea nu s-a produs doar în plan istoriografic, ci şi artistic, cinematografic, iar aici ar merita reamintit numele scenaristului filmului Burebista (1980) – Mihnea Gheorghiu. Personajul acesta, demn de un roman de aventuri, apare şi în lucrarea lui Andrei Popa, dar mai degrabă în calitate de preşedinte al ASSP. Mihnea Gheorghiu – dincolo de calităţile sale incontestabile de profesor, scriitor, traducător, cineast, „diplomat cultural“ etc. – a fost un fel de „intelectual de partid“ tipic pentru perioada naţional-stalinistă, preşedinte al ASSP din 1974, adjunct al Şefului Secţiei Propagandă a CC al PCR, începând din 1983. Însă toate aceste funcţii înalte pe linie de partid nu l-au scutit de urmărirea atentă a Securităţii chiar şi în ultimele două decenii de comunism. În pofida acestor precauţii specifice unui stat poliţienesc (în care toată lumea este suspectă, inclusiv un înalt activist din zona ideologică oficială), Gheorghiu a respectat, după toate aparenţele, punctajele propagandistice la momentul 1980, aspect vădit odată cu realizarea filmului Burebista.

Cartea lui Andrei Popa ar putea fi citită cu folos inclusiv de către istorici de artă şi cercetători ai arhitecturii totalitare/realist-socialiste. Autorul abordează inclusiv tema inaugurării mai multor monumente consacrate diverselor momente istorice (în principal, Independenţa), opere de for public realizate în stilul arhitecturii oficiale. Tema nu este epuizată şi nici nu putea fi tratată exhaustiv în lucrarea prezentată aici. Resursele academice autohtone ar putea fi folosite pentru a continua, inclusiv în direcţia unei reflecţii de natură conceptuală menită să răspundă unor întrebări presante – spre exemplu: se conjugă stalinismul naţional al lui Ceauşescu cu orientarea cultural ideologică a neorealismului socialist? Evident, acesta este genul de subiect care nu va rămâne doar apanajul istoricilor. Deja există o literatura secundară dedicată arhitecturii postbelice şi monumentelor de for public sub comunism, iar discutarea unor concepte – realism socialist, neorealism socialist, arhitectură realist-socialistă – este o temă provocatoare.