VICENŢIU PUŞCAŞU, PIXEL MANUAL LA ICR BUDAPESTA:

• Judecata de Apoi, desen de Ottó Szatmári

despre frumuseţe, tradiţie şi fotbal sau „de ce (mai) facem artă“?

Nu este oare paradoxal că astăzi, la peste 25.000 de ani distanţă de formele primordiale de expresie artistică a punctului, origine a fascinaţiei pentru frumuseţe, credinţă ori tradiţie, respectiv a universalităţii materne pe care celebra Venus din Willendorf a inaugurat-o repertoriului generic „artă“, să chestionăm resorturile, specificităţile, argumentele sau motivaţiile pentru care încă mai practicăm actele de reprezentare (artistică)? Mai ales astăzi şi mai cu seamă ca efect probatoriu al celebrei teze „The work of art in the age of mechanichal reproduction“ (Walter Benjamin), a fi creator (ori, mai concret, artist) e cât se poate de facil. Deşi, în egală măsură, dificil. În sprijinul sau poate chiar în dauna (?) tuturor celor ce se identifică acestei etichete, de-a lungul istoriei o întrebare persistă – de ce (mai) facem artă? În fond, găsim multe motive să n-o facem! Într-o contemporaneitate atât de abundentă în materia proliferării cultural-artistice, în care dispunem de instrumente şi tehnici (de la inteligenţă artificială, până la smartphone), politici şi instituţii (de la muzee şi galerii, până la entităţi asociative), ba chiar şi de doctrine, idei sau argumente cu caracter universalist (de la globalizare şi activism, până la patriotism şi identitate naţională), pare că domeniul artei este mai deschis, mai permisiv, mai incluziv şi mai ofertant ca niciodată! Numai cine nu vrea, nu e artist! Cât despre discursuri, poziţii şi afinităţi, limita e cerul!

La prima vedere, evenimentul expoziţional „Pixel manual“ de la ICR Budapesta are toate datele unei expoziţii ca oricare alta. În rândurile ce urmează, însă, o să încerc să explic că nu e deloc aşa. Şi voi face asta cât mai direct cu putinţă, căci deşi aş putea să ţes o argumentaţie intricată asupra voinţei, semnificaţiei sau relevanţei axiologice a corpusurilor pe care Flavius Lucăcel şi Ottó Szatmári le propun în acest proiect, deşi aş putea să ghidez cititorul prezentului text critic, să-l provoc sau să-l duc „la apă adâncă“, întru relevarea calităţii epistemologice pe care expoziţia o conţine, întru elevarea pretenţioasă (sau chiar elitistă) a demersului artiştilor, ori întru glorificarea performanţei sau parcursului lor individual, consider că o astfel de scriitură s-ar dovedi inoportună. Poate chiar falimentară, căci n-ar reprezenta decât un demers superfluu sau prolix, în dauna atenţiei şi disponibilităţii acelui public din ce în ce mai restrâns al criticii şi cronicii de artă. N-ar avea sens nici în raport cu artiştii – ambii conştienţi de valoarea, semnificaţia şi relevanţa creaţiei lor: Ottó Szatmári, un important ilustrator şi artist digital; iar Flavius Lucăcel, un cunoscut pictor, scriitor şi dramaturg. Prin urmare, graţie simpatiei pe care le-o nutresc, dar şi a certitudinii că în urma publicării acestui material vom aveam un motiv în plus să ne cinstim cu câte-o bere, enunţ părerea mea despre „Pixelul manual“ de la ICR Budapesta.

Proiectul lor, o contradicţie terminologică voluntară, e despre doi versanţi în aparenţă ireconciliabili – primul, al digitalului, tehnologicului sau „revoluţiei“ vizuale a video-art şi CGI; iar cel de-al doilea, al abilităţii, manualităţii ori „meşteşugului“, al mediilor clasice, precum pictura. Cu toate acestea, expoziţia lor nu se agregă înspre eterna dezbatere filosofică, dictată de potenţialul de opozabilitate dintre „ars“ şi „techne“, ci în virtutea unui orizont semnificant comun. În spatele acestui antagonism nu se relevă o estetică a diferenţei, aşa cum la primul contact am fi îndreptăţiţi să considerăm, ci una a concomitenţei, a sincretismului sau/şi poliperspectivismului. De altfel, înseşi originile transilvane şi diversitatea arealului cultural din care cei doi artişti provin acreditează această premisă. Cu toate că abordările şi subiectul central al lucrărilor – frumuseţea, tradiţiile, obiceiurile sau onomastica transilvană, de la Viorica şi Rodica la Enikø şi Eszter, precum audiem în montajul audio subsecvent expresiilor vizuale din expoziţie – predispun la o interpretare a factorului cultural-artistic autohton într-o notă eclectică, relevanţa generală nu prioritizează individualitatea şi autonomia acestor repere identitare; „per a contrario“ – universalitatea lor şi numitorul comun sunt agregate de urmele materiale ale vieţii de zi cu zi în comunităţile multietnice din Transilvania. Expoziţia nu este despre contemporaneizarea polivocalităţii etnografice, a distincţiilor formale sau a neconcordanţelor de ordin medial (pictură versus video-art ori instalaţie), ci despre lungul şi perpetuul proces de hibridizare culturală, de aducere împreună a unei istorii vii, nu scrisă, disecată sau constatată ştiinţific, ci trăită, experimentată şi configurată in situ.

La întrebarea „de ce mai facem artă?“, Lucăcel şi Szatmári răspund sincron – pentru că, în abordarea lor, nu totul e „pixel“ şi nu totul se reduce la „manual“. Pentru că arta (lor) nu ţine cont de particularităţi individuale, de convenţii de reprezentare sau taxonomii tehnice, cât ţine de manifestarea unei identităţi comune şi a unor surse de inspiraţie convergente. Lucăcel şi Szatmári expun împreună pentru că originea transilvană înseamnă comuniune şi similarităţi, înseamnă echivalenţe şi hibridizări, este despre vechi şi nou, despre trecut şi viitor; iar expoziţia lor demonstrează întocmai principiul confluenţei. Fireşte, cele de mai sus sunt doar opinia mea – a unui exponent al publicului, a unui consumator de artă ce se revendică în paradigma maximei subiectivităţi; a celui care caută, dincolo de excitaţia estetică sau decriptarea conceptuală, acel parametru al motivaţiei intime, profunde, aş zice chiar spectaculare, rezultat şi posibil indiciu de răspuns al întrebării: „de ce (mai) facem artă?“.

Într-un sens universal, excedând cadrul contextual al întrebării, precum şi al caracterului ei deschis, constatăm că actorii artelor sunt liberi să-şi aleagă răspunsul, afilierea şi motivaţiile intrinseci discursului, în formele cele mai personale şi individuale. Publicul şi critica de artă, iar mai apoi istoria, graţie ideilor lui Barthes din Moartea autorului, vor încadra, subordona şi repoziţiona creaţia independent de aceste motivaţii, statistica demonstrând mai degrabă o coincidenţă a alinierii dezideratelor creative cu modul de receptare publică. De la Umberto Eco citire (Opera aperta), permiţându-mi o concatenare critic-fotbalistică asupra actelor expoziţionale generice, constatăm că „Pixelul manual“ se demarcă şi pleacă pe culoarul de atac, lăsând în offside marotele convenţionale de configurare a direcţionalităţii expresiei creative. În lipsa unui interes direct şi a unui răspuns concret la întrebarea „de ce mai facem artă?“, evenimentul va fi fost doar semnalat de tuşier (Groarke vorbeşte despre o aşa-zisă „funcţie fanion“ a artei!), constatat şi amendat cu lovitură liberă. Iar astfel, întreg efortul de construcţie argumentativă, întreg demersul creativ şi kunstwollen-ul lui Riegl ar fi fost „ţâpat“ în slava cerului, precum balonul degajat către tribuna II. Cu Pixelul manual al lui Szatmári şi Lucăcel, spre bucuria mea, nu este cazul! Că doar vorbim de artă şi de o expoziţie, nu despre derby-ul CFR – U Cluj!