MIRCEA MOŢ, TEORIA LITERATURII LA ŞCOALĂ ŞI ACASĂ

• Profesorul Ion Vlad.

În primul meu an de facultate, domnul profesor Mircea Zdreanghea m-a rugat să-l ajut la finalizarea unei cărţi de analize morfologice. Sarcina mea era doar să transcriu pe curat ce scrisese profesorul pe nişte bucăţele de hârtie sau să scriu ce-mi dicta domnia sa în timp ce se preumbla prin cabinet. Din când în când, domnul Zdrenghea simţea nevoia să-mi atragă atenţia asupra unor subtilităţi gramaticale. Profesorul şi-a dat seama însă destul de repede că eu nu prea „vibram“ la morfologie:

– Cred că-ţi place mai mult literatura, nu-i aşa?

– Aşa-i! La momentul potrivit m-am înscris la cursul de teorie a literaturii al domnului profesor Ion Vlad, deşi auzisem că distinsul intelectual era de o mare severitate.

Dacă bine ţin minte, la prima întâlnire, profesorul ne-a întrebat de unde suntem şi unde am făcut liceul. Când a ajuns la mine, i-am spus că sunt din Arad (nu din oraşul Arad, ci din judeţ, nu, nu am învăţat la liceul „Moise Nicoară“, „Ioan Slavici“ cum se numea pe atunci). Cred că-l lega ceva de Arad şi de liceul ce purtase numele „Moise Nicoară“, fiindcă a hotărât ca eu să stau în prima bancă. Am încercat să explic, de protestat nici nu putea fi vorba, aşa că în prima bancă a trebuit să stau în cele din urmă.

Prelegerile erau dense, elevate, dar mai ales profesorul ne făcea să credem că îi eram parteneri într-un dialog despre epos şi despre condiţia operei literare, oferindu-ne interpretări admirabile ale capodoperei sadoveniene Hanu Ancuţei.

Făcea uneori câte o afirmaţie şi arunca privirea spre mine, cel din prima bancă şi din Arad (nu din oraş, ci din judeţ), parcă aşteptând, cu o uşoară ironie, o aprobare:

– Nu-i aşa, dragă?

Eu dădeam din cap, fiindcă emoţia şi „biata mea cuminţenie“ nu-mi îngăduiau să scot cele două sunete ale unui „da“ aşteptat! Era suficient însă, spectacolul putea să continue!

Cum se apropiau Paştele, m-am hotărât să mă duc şi eu (mergeau şi alţii!) pe acasă, în orăşelul meu de pe Crişul Alb, al meu şi al poetului care se declara un măr de lângă drum, fără de gard, cu mere roşii în ramuri, aşteptând să se dăruiască trecătorilor. Trei zile am să lipsesc, nu o fi foc! Atâta doar că în una din cele trei zile aveam curs cu domnul profesor Vlad, pe care, vorba lui Arghezi, n-aş fi vrut să-l supăr cât piperul de ienupăr.

După cele trei zile m-am întors, am ajuns la Cluj destul de târziu şi foarte obosit, însă în ziua următoare mi-am reluat locul în banca mea, la cursul domnului profesor Ion Vlad.

Profesorul s-a aşezat la catedră şi ne-a privit cu seninătate, care seninătate i-a dispărut când a dat ochii cu mine. M-a privit cu un ochi de gheaţă, cum scria un poet prin anii cincizeci. – Unde ai fost, dragă? Pe unde ai umblat? Ai fost bolnav?

După trei zile de stat acasă, faţa mea nu trăda că aş fi fost bolnav. Am încercat să-i spun că am fost la Arad, mă rog, în judeţ, dar nu a ţinut. Am vrut să fiu exact, i-am spus că am fost la Sebiş…

– Aha! Şi cu Beniuc nu te-ai întâlnit cumva?

Profesorul nu părea dispus să mă ierte.

– Ai lipsit la prelegerea despre…

Nu mai auzeam ce-mi reproşează domnul Ion Vlad, mă simţeam vinovat ca tot făcutul…

– Du-te, du-te la alt curs…

Aşteptam să mă trimită la „pomana porcului“, adică la cursuri mai puţin pretenţioase, după cum ne asigura un coleg mai mare că i-ar fi spus lui profesorul…, aşteptam o minune, dar profesorul era de neclintit:

– Aştept să-ţi găseşti un alt curs…

Alt curs era doar cel de lingvistică, de care nu eram deloc interesat.

Am părăsit sala şi m-am dus la bibliotecă precum Ovidiu la Pontul Euxin.

Nu am îndrăznit să mă duc la cursul următor. Am încercat să citesc ceva la bibliotecă, privind-o din când în când pe prietena mea care făcea nişte fişe sau cam aşa ceva, apoi m-am îndreptat spre lectoratul francez pentru a împrumuta un volum din „nouvelle critique ou nouvelle imposture“. Pe neaşteptate, m-am întâlnit cu domnul Vlad. M-a privit cu un zâmbet ce nu a avut deloc darul să mă liniştească:

– Ce faci, dragă? Nu ai fost la curs! Ai fost cumva bolnav?

Într-adevăr, nu am fost la prelegerea despre formaliştii ruşi, nu am fost nici bolnav şi, Doamne fereşte, nu am fost nici la alt curs! La cursul următor mi-am ocupat însă locul în prima bancă, aşteptând ca profesorul să-mi arunce o privire:

– Nu-i aşa, dragă?

Dar vremea trecea cu amăgele, cum scria ştim noi cine şi se apropia examenul de teoria literaturii.

După o zi întreagă petrecută la bibliotecă, unde a studiat de zor în vederea examenului de teorie a literaturii, bunul meu coleg O.N., poetul, prozatorul şi eseistul de mai târziu, s-a întors la căminul nostru, „Avram Iancu“, spre seară, renunţând chiar la cină. S-a oprit în faţa uşii camerei unde filologi, dreptişti şi economişti convieţuiau paşnic, fiindcă dinăuntru se auzea glasul…domnului profesor Ion Vlad!

Prima dată şi-a amintit că universitarii răspundeau de câte un cămin şi deci era firesc ca ei să facă din când în când nişte vizite în căminul respectiv. Cum nu-şi putea imagina că profesorului nostru de teorie a literaturii i s-ar fi putut încredinţa o asemenea nobilă misiune, colegul nostru a rămas în faţa uşii. Nu se îndoia că înăuntru se afla domnul profesor Ion Vlad, care le vorbea celor patru filologi, recapitulând cu ei pentru examenul de a doua zi. Da, nu e nicio îndoială, vocea profesorului, deşi uşa era destul de groasă, se auzea cu claritate. Povestirea, dragă domnului Ion Vlad:

…spectacolul magic al povestirii are durata istoriei umanităţii, iar perpetuarea formei se face prin celelalte structuri narative, cum, de altminteri, ea există in nuce în orice tip de discurs şi în oricare dintre modurile literaturii, liric sau dramatic, cotidia, istoric, memorialistic, epistolar etc. Unde şi când începe povestirea ca atitudine şi impuls uman?

Nu ştia ce să facă, să intre, să nu intre. Hotărât să amâne întâlnirea cu profesorul, O.N. s-a dus la baie şi s-a spălat bine cu apă rece pe faţă. Ce întâmplare, la bibliotecă a insistat în mod deosebit pe recapitularea povestirii!

S-a întors cu gândul să intre în cameră, dar profesorul nu plecase:

…Cred că lectura Hanului Ancuţei validează ideea de epopee românească, după cum Amintiri din copilărie, opera fundamentală a lui Ion Creangă, aparţine aceleiaşi categorii supreme… Epopeicul nu este sinonim cu operele de proporţii vaste, ample; dimensiunile interioare ale operelor lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu, precum şi prezenţa ipostazelor definitorii ale etniei româneşti legitimează viziunea amplă, cosmică, solară a scriitorilor…

Totuşi ezită, fiindcă profesorul le aminteşte celor patru filologi din cameră câte ceva despre nuvelă:

Sub raport compoziţional, nuvela evoluează prin veritabile performanţe ordonatoare, prin proliferarea planurilor narative şi ale acţiunii, prin alternanţe sau chiar simultaneitate de planuri, prin experimentarea simetriei şi a paralelismului de planuri. În ce priveşte substanţa nuvelei, e de remarcat faptul că asistăm la o impresionantă diversificare de motive şi de stări conflictuale supuse analizei în plan epic.

O.N. simţea că prin cuvintele de acum ale profesorului i se fixează mai bine în minte ceea ce nu putuse reţine citind cursul. Ar vrea să intre în cameră, mai ales că pe coridoarele căminului era linişte şi era seară! Mai prinde totuşi ceva şi despre roman:

Cred că orice tentativă de a fixa caracteristicile romanului e sortită celui mai lamentabil eşec.

Da, se convinge pe sine O.N., ideea este de reţinut. Hotărât, deschide uşa şi intră în camera douăzeci şi şapte a căminului „Avram Iancu“.

– Bună seara, domnule profesor!

În cameră nu era niciun profesor, doar patru studenţi filologi şi un economist care dormea. În picioare, la singura masă din încăpere, eu, colegul lui din Arad, nu din oraş, fireşte, pe care profesorul îl aşezase în prima bancă, citeam pentru cei trei colegi filologi cursul domnului profesor Ion Vlad. Pe mine m-a auzit O.N.! Fiindcă, citind cursul, mă transpusesem în fiinţa profesorului, împrumutându-i gesturile, timbrul vocii şi chiar zâmbetul. Ceea ce nu era deloc lipsit de importanţă!