MIRCEA MIHĂIEŞ, O FARSĂ DE LA 1910

• Virginia Woolf în 1902 (Foto: George Charles Beresford)

În primul deceniu al secolului al XX-lea, Horace de Vere Cole era o celebritate. Farsele lui făcuseră deliciul Londrei, al Marii Britanii, iar mai apoi al Europei şi al planetei. Născut în Irlanda, dintr-o mamă celtă şi un tată englez, de Vere era întruparea stilului britanic în care autoderiziunea, sarcasmul, zeflemeaua ocupă un loc primordial. „E o atitudine care a salvat Anglia de un Mussolini sau de un Hitler (Horace îi considera pe amândoi ridicoli). De aceea, premierul britanic locuieşte într-o casă lipită de altele, şi nu într-un palat, şi de aceea luăm în batjocură «corectitudinea politică» şi «sănătatea şi siguranţa»“, notează un biograf al lui de Vere, Martyn Downer (2011: 1). Ivit pe lume cu geniul provocării şi cu îndrăzneala de a sfida convenţiile, de Vere avea şi harul de a găsi parteneri ideali pentru a-şi pune în practică ideile nebuneşti.

Bogat şi frumos (se spunea că femeile cădeau, literalmente, la picioarele lui), Horace Cole cucerea pe toată lumea. Virginia Woolf l-a evocat, în 1940, cu evidentă admiraţie, pentru frumuseţea lui fizică, în spatele căreia se ascundea un drăcuşor: „Horace Cole era un tânăr fermecător. Era irlandez, cu minunaţi ochi albaştri, cu o mustaţă subţire şi cu un chip desăvârşit. S-a nimerit să fie fratele soţiei lui Neville Chamberlain. Pe atunci, o chema Anne Cole şi era foarte mândră de fratele ei. Nu ştiu dacă a mai fost mândră de el după ce a devenit nevasta prim-ministrului. Şi asta pentru că Horace Cole era un june sturlubatec. Era şi puţin cam şnapan. Copil fiind, a fugit de şcoală, iar apoi s-a înrolat în armată şi a participat la războiul din Africa de Sud. A fost împuşcat în cap, şi-a revenit, dar a rămas surd. Şi probabil din cauza asta s-a apucat de farse. Nu putea să practice nicio meserie. Din fericire pentru el, avea o groază de bani. Aşa că în loc să devină avocat sau om de afaceri, ocupaţia lui a fost să-i facă pe oameni să râdă“ (Woolf, 2011E: 561-562).

Horace provenea dintr-o familie aristocratică, legată în linie directă de conţii de Oxford, moştenitorii titlului de Mare Şambelan. Virginia Woolf comite, în evocarea ei, cel puţin o eroare factuală: Horace nu şi-a pierdut auzul în urma rănii la cap provocate de un glonţ bum-bum, ci, copil fiind, din cauza difteriei. După ce a fost lăsat la vatră, ca urmare a rănilor grave, a primit din partea statului o pensie substanţială, pe care a donat-o văduvelor şi orfanilor de război.

Farsele lui Horace de Vere Cole acopereau o gamă amplă, de la grotesc la absurd şi de la gratuit la demenţial. Cu un prilej, s-a îmbrăcat, împreună cu câţiva prieteni, în haine de muncitori şi au săpat un şanţ de-a curmezişul şoselei, făcând imposibilă circulaţia prin faţa Băncii Naţionale a Angliei. Deşi în preajmă se aflau câţiva poliţişti, acestora nu le-a dat prin cap să-i oprească pe vandalii care distrugeau caldarâmul. În 1919, de 1 aprilie, pe când se afla în călătorie de nuntă în Italia, a presărat balegă de cal sub statuile ecvestre de pe faţada catedralei din Piaţa San Marco din Veneţia.

Ţinta lui preferată erau politicienii, oamenii de afaceri şi ofiţerii de marină. Odată l-a provocat pe un parlamentar, Oliver Locker-Lampson, la o întrecere de alergat pe străzile Londrei. Înainte de a începe cursa, i-a strecurat în buzunar ceasul lui de aur şi, în timp ce fugeau, a început să strige „Hoţul! Hoţul!“. Când poliţia l-a oprit, a găsit asupra lui preţiosul obiect.

La o premieră la teatru, a angajat opt bărbaţi cu chelie să stea în acelaşi rând, unul lângă altul, având fiecare scrisă în creştet o literă, astfel încât persoanele simandicoase din loje să poată citi cuvântul bollocks („coaie“). După alte variante, erau doar patru bărbaţi fără păr, iar cuvântul (ce nu necesită traducere) a fost fuck.

Ca student la Cambridge, a pus la cale, împreună cu Adrian Stephen, o farsă care a făcut epocă: i-a scris primarului din Cambridge că oraşul va fi vizitat de sultanul Zanzibarului. Apoi, cei doi s-au îmbrăcat în haine orientale, cu turbane, s-au urcat în tren, au sosit în oraş, unde îi aştepta primarul, în mare ţinută. I-a plimbat prin locurile de însemnătate istorică ale Cambridge-ului, le-a oferit un dejun copios şi s-au despărţit în termeni cordiali. Când farsa a fost dezvăluită, primarul i-a pârât conducerii universităţii, cerând să-i elimine pe cei doi studenţi obraznici. Având mai mult umor decât primarul, profesorii de la Cambridge au preferat să râdă de inventivitatea rebelilor, refuzând să-i pedepsească.

Virginia Woolf avea dreptate să avertizeze că era primejdios, mai ales pentru cineva tânăr, să stai în preajma unui astfel de personaj. Pericolul era cu atât mai mare, cu cât Horace deborda de farmec. Era, practic, imposibil să-i rezişti. Din punctul ei de observaţie, Virginia a avut nenumărate prilejuri să-l studieze, deoarece începuse, datorită prieteniei cu Adrian Stephen, să vină des în casa lor. Deşi bănuia că neastâmpăratul anglo-irlandez punea la cale ceva neobişnuit, n-a reuşit să dea de niciun fir. Şi probabil că n-ar fi dat vreodată, dacă n-ar fi intervenit întâmplarea. Farsa pregătită de cei doi avea să devină o capodoperă, fiind amintită ca o mostră de istorie caraghioasă, dar şi de comportament iresponsabil într-o vreme a tuturor libertăţilor şi excentricităţilor.

Conferinţa (să-i spuneam astfel în absenţa unui termen mai bun) Virginiei Woolf, ţinută la Rodmell Women’s Institute în 1940, e o evocare plină de umor a unor situaţii pe care le-a cunoscut la prima mână. Chiar dacă unele amănunte sunt inexacte, imaginea de ansamblu a nebuniei vesele a lui Horace Cole şi a complicilor săi transpare desluşit. Acţiunea gândită de Horace era subversivă într-un mod mai subtil: nu urmărea scopuri politice şi nu punea la cale acte teroriste. Atacul era de natură psihologică şi morală, menit să evidenţieze găunoşenia şi aroganţa celor care se lăudau a fi garanţii prosperităţii şi siguranţei Imperiului. Printre ei, oamenii de ştiinţă şi pretinsele lor descoperiri epocale au constituit o ţintă permanentă a zeflemelei.

Ceea ce-l irita profund pe Horace Cole era esenţa eminamente birocratică a societăţii din vremea lui, generatoare de incompetenţă, corupţie şi ineficacitate. Aşezându-i în faţă o oglindă nemiloasă, administraţia britanică îşi arăta chipul hidos, aflat la antipodul modelului ideal (şi idealizat de Horace) al perioadei elisabetane. El distingea între Anglia, pe care o iubea, şi englezi, pe care-i găsea detestabili din cauza a ceea ce el numea „mediocritatea gândirii“ şi „snobismul copleşit de bani“ („moneyed snobbery“). În el coexistau cele două naturi contrarii care îi fac pe englezi şi pe irlandezi atât de deosebiţi: pe de o parte, detaşarea ironică, pe de alta, pasiunea înflăcărată şi umorul.

Viaţa lui Horace de Vere Cole reproduce, în mic, declinul şi, apoi, prăbuşirea multora dintre stâlpii Imperiului Britanic în primele decenii ale secolului al XX-lea. N-a fost singurul caz de aristocrat care, moştenitor al unei incomensurabile averi, să fi sfârşit ruinat, uitat şi ducând o viaţă de mizerie. Avusese proasta inspiraţie să facă investiţii masive în Canada, iar averea i s-a topit aproape instantaneu. Dar el se numără printre cei care, prin umorul lui coroziv, a contribuit la destrămarea visului imperial al unei naţiuni care, deşi s-a plasat în avangarda modernizării lumii, n-a reuşit să facă faţă provocărilor generate de aceasta.

Dificultatea de a-i reconstitui biografia e îngreunată de faptul că celebritatea a distorsionat faptele până la mutilare, anulând diferenţa dintre realitate şi aportul de imaginar al admiratorilor săi. Cei doi biografi de până în acest moment ai lui Horace de Vere Cole, deja citatul Martyn Downer, a cărui carte a apărut în primă ediţie în 2010, şi Danell Jones, cu The Girl Prince, din 2023, au folosit mai ales materialele provenite de la moştenitorii direcţi ai marelui autor de farse. E vorba de fiica lui, Valerie, şi de nepotul John Cole, cărora li s-au adăugat contribuţiile lui Tristan de Vere Cole, fiul venit pe lume în timpul căsătoriei cu uşuratica şi aventuroasa Mavis (Mabel Winifred Mary Wright). Tatăl natural al progeniturii a fost Augustus John, faimosul pictor care a făcut şi portretul în grafit al lui James Joyce şi pe cel în ulei al tatălui acestuia, John Stanislaus Joyce. Artistul n-a făcut niciun secret din faptul că era amantul unei femei măritate, recunoscând copilul de îndată ce acest lucru a fost posibil.

După întoarcerea la Londra, Horace i-a vizitat pe membrii Grupului Bloomsbury, al căror spirit deschis îi suscita admiraţia. Apropierea de ei s-a produs în contextul unui mare eşec în dragoste: neastâmpăratul, superficialul amorez s-a îndrăgostit, în 1907, de o frumoasă americancă de douăzeci şi unu de ani, Mildred Montague, soţia contelui italian Paso Pasolini. O cunoscuse la Roma, după ce suferise pe stradă un mic accident, iar soţul ei s-a aflat printre cei care l-au ajutat să ajungă la hotel. Numele de rezonanţă shakespeareană al tinerei plină de nuri a răscolit imaginaţia acestui „Hercule de buzunar“, cum a început ea să-l alinte.

Bulversanta lor poveste de dragoste a izbucnit însă doi ani mai târziu, tot în Italia. Henry James ar fi putut compune o istorie care să se înscrie perfect în „the International Theme“ a romanelor sale. Găzduit la vila familiei Pasolini de la Coccolia, în apropiere de Ravenna, Horace şi-a mărturisit pasiunea nedomolită pentru stăpâna casei. Mildred nu era doar soţia lui Pasolini, ci şi fiica unuia din potentaţii ce deţineau o parte din căile ferate americane. Fără s-o arate, ea îşi dispreţuia soţul, un ins arătos, impozant, dar care-şi pierduse averea. Părinţii o măritaseră atraşi de blazonul contelui, altminteri un bărbat lipsit de scrupule, care o umilise şi o supusese – după propria ei mărturie – la perversiuni sexuale încă înainte de căsătorie. I se părea că prezenţa lui Horace o elibera dintr-o fortăreaţă unde fusese zidită de vie.

• Virginia Woolf.

Reîntors la Londra, Horace a trecut prin toate chinurile iadului, înnebunit de dorinţă şi paralizat de neputinţa de a acţiona pentru a cuceri femeia adorată. Îi scria zilnic lui Mildred scrisori şi încerca să găsească o modalitate de a o divorţa – lucru extrem de dificil în Italia, mai ales dacă una din părţi se opunea. Prietenii apropiaţi, între care şi Adrian Stephen, s-au implicat în ajutorarea îndrăgostitului care era gata să sucombe din cauza amorului. În cazul fratelui mai mic al Virginiei, calitatea profesională de avocat era dublată şi de cea personală: Adrian era implicat, la rândul lui, într-o relaţie clandestină complicată cu pictorul Duncan Grant, cel care avea să devină amantul en-titre al sorei lui, Vanessa.

Printr-o suită rocambolescă de întâmplări (pe care cititorul le poate parcurge în cartea lui Martyn Downer, The Sultan of Zanzibar, plină de amănunte picante), în care e vorba de încercări de răpire, de călătorii transatlantice, tentative de sinucidere, comploturi de a-l ucide pe bărbatul lui Mildred, cei doi amanţi ajung la Londra. De teama soţului gelos, se refugiază în Irlanda. Cu toate acestea, îşi stabileşte o întâlnire cu Pasolini la Paris, în urma căreia contele italian se recunoaşte învins. Mai rămânea de înfrânt un obstacol: tatăl lui Mildred. Deşi iniţial a părut să cedeze în faţa dovezilor de iubire arătate de cei doi fugari, în cele din urmă nemilosul Dwight Montague a decis să-şi ia fiica înapoi, în Chattanooga, Mississippi. Pentru Horace, catastrofa a fost totală. Amanţii nu s-au mai văzut niciodată, iar Horace a purtat cu sine întreaga viaţă rana unui uriaş eşec.

Acestea sunt împrejurările care au premers aventura în care, la început fără voia ei, dar apoi din ce în ce mai frenetic, s-a implicat şi Virginia Stephen (ulterior, Woolf). Scriitoarea şi-a amintit de ea în contextul în care presa şi radioul au evocat, în preajma zilei de 1 aprilie 1940, „cea mai mare farsă jucată vreodată“. Vorbind la Women’s Institute, Virginia a dezvăluit cu neascunsă vanitate că a făcut parte din grupul care a pus la cale senzaţionala festă în care umorul şi primejdia de moarte s-au aflat într-un balans palpitant: „E povestea felului în care şase tineri zănatici au urcat la bordul vaporului Dreadnought («Neînfricatul») pretinzând că sunt împăratul Abisiniei şi suita lui“ (Woolf, 2011E: 561).

Horace fusese abordat de un prieten, ofiţer pe nava Hawk, cerându-i să facă „ceva“ pentru a-i umili pe adversarii lor de pe Dreadnought. Acesta e fost punctul de pornire. Horace aştepta de multă vreme o astfel de provocare. Se săturase să le joace renghiuri primarilor, poliţiştilor şi parlamentarilor. Sosise vremea să înfrunte o instituţie – mândria flotei britanice. Întâmplarea a făcut ca împăratul Abisiniei să se afle în Mediterana, unde francezii îi prezentaseră vapoarele lor. Urma ca distinsul personaj să viziteze apoi Anglia.

Factorul timp a fost extrem de important: complotiştii nu aveau decât câteva zile pentru a-şi pune la punct planul. Se adunaseră şase persoane, toţi „oameni de încredere“. Din nefericire, şi spre disperarea lui Horace, doi dintre ei au fost obligaţi să renunţe la temerara acţiune. Virginia s-a oferit imediat să fie unul dintre înlocuitori. Ştia la ce riscuri se expune: în caz că ar fi fost descoperiţi, marinarii i-ar fi aruncat cu siguranţă în mare. Asta dacă nu cumva ar fi ajuns în faţa Curţii Marţiale. Celălalt membru cooptat a fost Duncan Grant, care se întâmplase să-i viziteze pe fraţii Stephen chiar în seara în care Horace Cole era pe cale să renunţe la marele său plan.

„Au urmat două dintre cele mai frenetice zile pe care le-am trăit vreodată. Nu aveam decât marţea şi miercurea să ne transformăm în prinţi abisinieni. Marţi devreme ne-am dus la firma de costume teatrale Clarksons de pe Garrick Street. Am spus că vrem să fim costumaţi în prinţi abisinieni pentru un bal mascat. Am cotrobăit prin cuferele mari ale patronului căutându-ne îmbrăcămintea. Îmi amintesc cum stăteam printre bijuterii, turbane şi splendide halate orientale şi le îmbrăcam unul după altul. Dl Clarkson a scos perucile; apoi ne-a pictat feţele şi braţele. La sfârşit a spus: «Puneţi la cale o farsă, domnule Cole?» Dl Cole l-a obligat să jure că va păstra secretul. Clarkson şi-a frecat mâinile şi a spus: «Acum ştiu că e o farsă, şi am să fac tot ce pot ca să vă ajut». Îi plăceau şi lui farsele. Era un om masiv, dar a spus că ne va îmbrăca cu propriile lui mâini. A zis că atunci când va fi gata, nici măcar împăratul Abisiniei n-o să-şi dea seama.“ (Woolf, 2011E: 565).

Deghizamentul fizic nu era însă totul. Chiar dacă Virginia era înaltă şi putea trece fără dificultate drept bărbat, nu putea compensa în niciun fel inconvenientul barierei lingvistice. Nici unul dintre conjuraţi nu ştia swahili, iar exerciţiile pe care le-au făcut întreaga zi de joi au fost insuficiente. Şi-au împărţit rolurile: Horace urma să fie un ofiţer superior, maior sau colonel, iar Adrian îşi asuma partitura de translator, pretinzând că e un traducător german, Herr George Kaufmann. Cole nu folosea niciun fel de travestire, iar cea a lui Adrian era minimă: barbă şi mustaţă, o haină largă şi o pălărie tare. S-au asigurat că nimeni dintre cunoscuţi şi prieteni nu vor afla despre ce puneau la cale. Domnul Clarkson a venit în zori pentru a desăvârşi deghizamentul Virginiei, apoi au plecat cu toţii la gară. Cole pretindea că e angajat al Ministerului de Externe şi aranjase ca micul grup să fie întâmpinat de un oficial al guvernului.

Abia după ce s-au urcat în tren, sub privirile curioase, dar nebănuitoare, ale celor aflaţi în gară, Virginia a aflat cine îi sunt tovarăşii de aventură. Lui Tony Buxton (viitorul celebru ornitolog şi naturalist) i se alocase partitura prinţului Makalen, cel care avea cel mai înalt rang în ierarhia politică şi socială a Abisiniei. Guy Ridley, fiul unui judecător, era la acea dată student la drept şi juca rolul prinţului Michael Golen. Duncan Grant îşi asumase rolul prinţului Mendax. În fine, Virginia era prinţul Sanganya.

O telegramă măsluită netezise drumul conspiratorilor: în numele ministrului de externe Hardinge, amiralul care comanda vasul Dreadnought era instruit să le acorde musafirilor cea mai caldă ospitalitate. Telegrama fusese expediată în ultimul moment din gara Paddington, astfel încât amiralul să nu aibă timp să contacteze ministerul pentru a i se confirma autenticitatea mesajului. Primul şoc la urcarea pe vapor a fost să constate că ofiţerul-comandant era vărul primar al fraţilor Stephen, Willy Fisher. Ca în transă, ignorând primejdiile, „abisinienii“ au primit salutul marinarilor şi, finalmente, au urcat la bordul marelui vas de război:

„Am văzut un şir de marinari adunaţi pe punte. Am văzut un grup de ofiţeri în uniforme de ceremonie aşteptându-ne la capătul culoarului. Horace Cole mergea în frunte; apoi fratele meu şi după el noi ceilalţi. Amiralul Sir William May s-a înclinat şi a salutat. Ne-am înclinat şi noi. Dar nu mă puteam uita la amiral – de fapt, nu ştiam ce să fac. Şi asta pentru că exact înaintea mea era vărul meu Willy Fisher. M-a privit drept în faţă; dar nu m-a recunoscut. Apoi am observat că se uită la fratele meu. Şi în timp ce privea, am văzut o stranie expresie de uimire cum îi acoperă căutătura corectă de ofiţer. Apoi s-a întors într-o parte şi i-a spus ceva unui ofiţer care se afla lângă el. N-am putut să-mi dau seama ce spunea, pentru că eram iarăşi tulburată. Îl cunoşteam foarte bine şi pe ofiţerul spre care se întorsese, căpitanul Richmond. Din întâmplare, şi el era un prieten al nostru. În ce belea intrasem? Cum puteam scăpa fără să fim descoperiţi?“ (Woolf, 2011E: 567-568).

• Împăratul Abisiniei şi suita lui, de la stânga la dreapta: Virginia Stephen (mai târziu, Virginia Woolf, aşezată), Duncan Grant, Horace de Vere Cole, Adrian Stephen, Anthony Buxton (aşezat), Guy Ridley.

Şi totuşi, în ciuda primejdiilor deloc de neglijat, vizita „oficială“ a decurs perfect. Amiralul s-a dovedit a fi de-o rară curtoazie – ba chiar şi-a cerut scuze că n-a fost intonat imnul Abisiniei, dar nu reuşise să-l găsească decât pe cel al Zanzibarului. Cu aceeaşi amabilitate, amiralul le-a arătat tunurile, camera de antrenament, „tot felul de busole şi telescoape“, dar şi echipamentele de comunicaţie sofisticate, între care şi aparatura de transmisie fără fir. Apoi a urmat un alt moment de suspans:

„Ofiţerii ne-au invitat să le vizităm sălile de baie. Se pare că erau foarte mândri de ele. Dar o idee îngrozitoare mi-a trecut prin minte. Mi s-a părut că e o capcană. Mi se părea că voiau să ne atragă acolo şi să dea drumul la duşuri; şi după aceea să ne arunce pe toţi în mare. L-am privit pe vărul meu. Mi s-a părut că se uită tot timpul la fratele meu. Da, era clar: era vorba de o capcană – şi recunosc că m-am tras în spate cu precauţie. Dar nu s-a întâmplat nimic din toate astea“ (Woolf, 2011E: 569).

Amabilitatea ofiţerilor a fost fără cusur, ba chiar excesivă: i-au invitat să bea împreună cu ei, ceea ce punea în pericol machiajele atent confecţionate de meşterul Clarkson. Baletând între spaime şi primejdii, au reuşit să scape teferi. La plecare, i-au oferit ofiţerului Willoughby, care se dovedise de o mare delicateţe, ordinul „Steaua Etiopiei“ – în realitate, nişte bucăţi de sticlă colorată pe care le pregătise maestrul-machior. Copleşit, ofiţerul a găsit, totuşi, resursele de a refuza, deoarece funcţia militară nu îi îngăduia să fie decorat de o putere străină. Maşina amiralului i-a condus la gară, şi astfel aventura s-a încheiat cu bine.

A doua zi dimineaţa, Cole a adus un fotograf şi cei şase complotişti au făcut celebra fotografie care ni-i înfăţişează în îmbrăcămintea şi machiajul care îi ajutase să înfrângă sistemele de securitate ale celei mai mari forţe navale din lume.

Evident, Cole nu s-a mulţumit să păstreze secretul farsei pe care o jucaseră pompoşilor şi naivilor ofiţeri de marină englezi. Fotografia, împreună cu o relatare fidelă a ceea ce ziariştii au numit „The Dreadnought Hoax“, a apărut în Daily Mirror. A urmat un scandal uriaş. Parlamentul s-a sesizat, a cerut cercetarea neruşinaţilor care au sfidat puterea navală britanică şi i-a învinuit de spionaj în favoarea germanilor. A fost necesar ca Adrian Stephen şi Duncan Grant să meargă la Amiralitate pentru a explica, spăşiţi, c-a fost vorba de o simplă farsă şi că vina le aparţinea în întregime.

Vărul fraţilor Stephen, Virginia şi Adrian, Willy Fisher, nu era însă dispus să lase lucrurile să treacă atât de uşor. Câteva zile mai târziu, s-a înfiinţat la ei acasă, cu o falcă în cer şi cu una în pământ:

„Era cătrănit. Ne dădeam seama că toţii ţâncii aleargă pe stradă după amiralul May strigând Bunga Bunga? Ne dăm seama că ne datorăm vieţile Marinei Britanice? Ne dăm seama că am fost impertinenţi, idioţi? Ne dăm seama c-am merita să fim biciuiţi în plină stradă? Ne dăm seama că dac-am fi fost descoperiţi am fi fost dezbrăcaţi în pielea goală şi aruncaţi în mare? Şi aşa mai departe“ (Woolf, 2011E: 574).

Virginia şi Stephen au scăpat doar cu admonestarea verbală. În schimb, Duncan Grant a fost răpit de trei ofiţeri de marină şi dus undeva în zona Hampstead Heath, unde i s-au aplicat pe spinare mai multe bastoane: în felul acesta, onoarea Marinei era răzbunată.

În zilele următoare, casa fraţilor Stephen s-a umplut de mulţimea vizitatorilor şi a corespondenţei primite în care fapta lor de vitejie era preamărită. Invitaţilor la cină le cereau să vină îmbrăcaţi în haine abisiniene. Au fost solicitaţi să scrie articole şi să dea interviuri. Cu o asemenea publicitate, ar fi putut cu uşurinţă să facă avere, dacă ar fi luat în serios oportunităţile ivite la tot pasul. Pe de altă parte, multe rude şi prieteni erau dezamăgiţi de comportamentul lor:

„Ne-au spus că am batjocorit numele familiei şi că eram o ruşine pentru părinţii care ne dăduseră viaţă. Îmi aduc aminte mai ales de scrisoarea unei verişoare bătrâne. Ar fi trebuit s-o păstrez. Pot doar să spun că după acea întâmplare, despre care spunea că e de cel mai prost gust şi care arăta că sunt – ei bine, urmau tot felul de lucruri dezagreabile, era obligată să înceteze orice legătură cu mine în caz că nu îmi ceream iertare şi nu juram că n-o să mai particip niciodată la o astfel de înşelătorie. Iar o altă verişoară bătrână spunea că ştie ea prea bine că fusesem atrasă într-o activitate atât de vulgară pentru că nu-l descoperisem pe Cristos. M-a implorat să-l găsesc deîndată & ca să mă ajute mi-a trimis o carte mică neagră şi m-a invitat să locuiesc cu ea. I-am returnat cartea şi am refuzat invitaţia“ (Woolf, 2011E: 575).

• Virginia Woolf.

A existat şi un epilog fericit: avansând-o la gradul de „prinţesă regală de Abisinia“, ofiţerii de pe vasul rival Hawk, bucuroşi de umilinţa suferită de inamicii de pe Dreadnought, i-au trimis Virginiei o scrisoare în care se saluta reuşita Farsei, felicitând-o pe „fata-prinţ“ pentru curaj. Mai mult, au înştiinţat-o că au băut din greu în onoarea ei. Ca prozatoare plină de imaginaţie, Virginia Woolf a compus şi o addendă în stilul comediilor clasice, menită să amuze audienţa. Deşi plin de spirit, textul încurcă puţintel datele. O delegaţie abisiniană a venit în Anglia abia în iunie 1911, cu prilejul încoronării regelui George V. Contrar celor susţinute de scriitoare, au ajuns să vadă flota britanică, însoţindu-l pe noul monarh:

„Mai e de adăugat un singur lucru. Peste o săptămână sau două, adevăratul împărat al Abisiniei a sosit la Londra. S-a plâns că oriunde mergea pe stradă copiii alergau după el strigând Bunga Bunga. Iar atunci când l-a întrebat pe primul Lord al amiralităţii dacă n-ar putea vizita Flota aflată în Canal, dl McKenna i-a răspuns că regretă să-l informeze pe Majestatea-Sa că era absolut imposibil“ (Woolf, 2011E: 576-576).

Interpretările recente văd în farsa pusă la cale de şase tineri aflaţi în răspăr cu lumea în care se născuseră cu totul altceva decât era în mintea lui Horace de Vere Cole, a lui Duncan Grant, a lui Adrian Stephen şi a surorii sale Virginia ori a celor doi complici care n-au urcat pe puntea vasului, dar au avut un rol esenţial în organizarea farsei, costumierul Willy Clarkson şi Tudor Castle, cel mai bun prieten al lui Cole. (Romanticul irecuperabil care a fost Tudor Castle s-a oferit să-l omoare pe contele Pasolini, pentru a rezolva situaţia dramatică în care se afla amicul care-şi pierduse capul într-o iubire răvăşitoare).

Dedicând o carte întreagă farsei de pe Dreadnought, o cercetătoare specializată în probleme de cultură şi ideologie africană, Danell Jones, propune o perspectivă în care intenţiile celor şase participanţi la „Farsa Secolului“ sunt văzute drept o manifestare a rasismului. Relatarea la primă mână a Virginiei Woolf, din textul citat mai sus, arată, dimpotrivă, că tinerii ce proveneau din înalta societate britanică manifestaseră un respect cu totul deosebit faţă de africani. Departe de a-i umili, i-au prezentat ca pe nişte persoane demne, care nu se lasă atrase în activităţile ofiţerimii, pe care le considerau incompatibile cu tradiţiile şi rangul lor social. În ce le priveşte, gazdele au fost de o amabilitate extremă: s-au oferit să le servească ceai, cafea ori apă minerală. De asemenea, au fost gata, în semn de mare onoare, să tragă o salvă de douăzeci şi cinci de focuri de armă – gest de maximă curtoazie.

Mai mult, atunci când marinarii au întins o masă cu bunătăţi, unul dintre complotişti a atras atenţia că mâncarea trebuie servită cu mănuşi albe, deoarece era interzis ca Împăratul să ia o farfurie de la cineva care avea mâinile neacoperite. Evident, strategia avea drept scop păstrarea intactă a deghizamentului, care ar fi riscat să se topească la contactul cu apa ori să crape în timpul masticaţiei. Nimic din toate acestea nu contează pentru campionii aproprierii culturale. Chiar dacă definiţia acestui concept din sfera corectitudinii politice vorbeşte despre „simplificarea de către un membru al unui grup majoritar a culturii unui grup minoritar“ şi despre „tratarea băşcălioasă a culturii unui grup minoritar“, niciuna din situaţii nu corespunde speţei la care ne referim.

Dimpotrivă, cei ironizaţi – şi încă la modul cel mai virulent cu putinţă –, au fost membrii grupului privilegiat, în care se regăseau simbolurile marii puteri care era în acel moment Anglia. „Contează oare dacă ştim ce s-a întâmplat?“, se întreabă Danell Jones. „Din moment ce păcăleala de pe Dreadnought e înţeleasă acum drept o farsă rasistă generată de bigotismul epocii imperialiste, ar trebui să ne pese dacă a fost vorba de o poznă atent planificată şi elaborată, aşa cum pretindeau jurnaliştii edwardieni, sau de un impromptu comic plin de îndrăzneală, asemănător cu cele ale Fraţilor Marx, aşa cum susţin biografii recenţi?“ (Jones, 2023: 125).

Atunci când porneşti cu negarea faptelor, concluziile nu pot fi decât la fel de hazardate precum ipotezele. Dacă realitatea nu mai contează, dacă ignori contextele şi epocile, deschizi drumul abuzului şi al dictaturii bunului plac – ceea ce ideologiile contemporane fac din plin. Danell Jones se înscrie, dincolo de orice dubiu, în categoria celor care-şi construiesc carierele rescriind istoria. Ea aplică în mileniul III criterii comportamentale unui trecut în care nu exista nimic din setul de prejudecăţi apărute pe parcurs şi nici tehnologia pentru a le răspândi. Cu toate acestea, anacronismul recalcitrant al capsomanilor hrăniţi cu ideologia progresistă nu dă semne că şi-ar domoli acţiunea distructivă.

Chiar şi atunci când pune întrebări a căror relevanţă psihologică e valabilă, deducţiile lui Danell Jones merg tot în direcţia falsă a incriminării tardive a unor presupuse infracţiuni:

„Am fost curioasă oare de ce Virginia Woolf a ţinut conferinţa despre farsă în 1940, la treizeci de ani după eveniment. Momentul m-a intrigat. Comunicarea ei despre această veche întâmplare absurdă a avut loc pe când ţara era în stare de alertă maximă, anticipând invazia nazistă. Hitler devorase Europa şi puternica lui armată, aflată dincolo de Canal, era gata să facă saltul. Singura protecţie a Marii Britanii era o pânză subţire de apă, de 21 de mile. De ce s-a întors Woolf, într-un moment când însăşi supravieţuirea Marii Britanii depindea de toată puterea militară a ţării pe care ţara şi imperiul o puteau mobiliza, la această peripeţie naivă, ofensatoare din punct de vedere rasial şi anti-militaristă?“ (Jones, 2023: 5).

A insinua că Virginia Woolf era un pion ce urmărea să destabilizeze în 1940 Imperiul depăşeşte orice limită a imaginaţiei. La fel de impardonabil e, însă, pentru Danell Jones faptul că nimeni nu-şi dădea seama de gravitatea incidentului. Reacţiile absolut normale ale contemporanilor ţineau de acel drept al britanicilor – până de curând inalienabil – care a făcut din ei unul din centrele vitale ale umanităţii: dreptul la ofensă. Ziarele au scris despre breşele de securitate din sistemul de protecţie al navei, ceea ce a determinat, de altfel, luarea imediată a măsurilor menite să preîntâmpine cazurile ce-i puneau pe militari în situaţii inconfortabile. Codurile comportamentale din 1910 difereau radical de cele valabile trei decenii mai târziu. În 1940, probabil că acţiunea celor şase temerari ar fi fost imposibilă, iar paznicii n-ar fi ezitat să deschidă focul. Însă Belle-Époque-ul mai păstra ceva din naivitatea, bonomia şi curtenia care se voiau însuşirile distinctive ale unei întregi lumi. modul prietenos în care au decurs lucrurile pe puntea lui Dreadnought vorbeşte despre cu totul altceva decât despre mentalitatea eminamente conflictuală care s-a instaurat treptat în Occident în secolul al XX-lea.

În momentul desfăşurării ei, farsa a fost receptată drept ceea ce era: o expresie a spiritului ludic, o ilustrare a libertăţii de a da cu tifla, o încercare de a destrăma solemnitatea adeseori găunoasă a unor persoane şi instituţii. Într-o lume mai tolerantă decât ne-o închipuim astăzi, nimeni n-a văzut un act de dispreţ în faptul că nişte tineri albi şi-au vopsit chipurile cu vopsea neagră. Dintr-o mare de râsete, chicoteli şi zâmbete satisfăcute că oficialitatea a fost umilită, Danell Jones a pescuit un singur exemplu de reacţie adversă. El nu se referea la aventura care i-a avut drept eroi pe fraţii Stephen şi pe amicii lor, ci la obiceiul actorilor londonezi de a-şi picta figurile în negru atunci când interpretau personaje de origine africană. În 1909 (aşadar, înainte de „the Dreadnought Hoax“), un scriitor ce provenea din Africa, A.B.C. Merriman-Labor a denunţat în cartea Britons Through Negros Spectacles acest procedeu: „le-a urat ca pluta arsă pe care o foloseau pentru a-şi înnegri feţele să ia foc şi să devină sursa veşnicei lor pedepse în iad“ (Jones, 2023: 5).

Diferenţa de limbaj spune totul: pe de o parte, umorul relaxat al tinerilor puşi pe şotii, pe de alta, imprecaţiile încărcate de ură ale unui personaj care nu făcea diferenţa dintre iluzia artistică şi viaţă. Această din urmă tendinţă domină multe din referinţele actuale la întâmplarea din 1910: într-un articol publicat în 2017 în The New Yorker, poetul Kevin Young, directorul lui Smithsonian Institution National Museum of African American History and Culture, denunţă gestul celor şase tineri zurbagii ca denotând bigotism, fiind un afront la adresa regalităţii africane, pe care ar fi prezentat-o într-un mod tendenţios şi dispreţuitor:

„Faptul că farsa se referă la Abisinia, nu la Etiopia, spune şi el ceva despre viziunea din spatele ei. A poza în familie regală abisiniană înseamnă a invoca subiecte din literatura britanică, fie că e vorba despre «The History of Rasselas, Prince of Abissinia», de Samuel Johnson, sau «Kubla Khan», de Coleridge. E un loc despre care se pomeneşte adeseori, dar e arareori vizitat. Farsa de pe Dreadnought a avut loc tocmai pe când Etiopia a devenit o forţă a noii lumi, în ambele sensuri – în timp ce «etiopianul» era citat de către pseudosavanţii vremii drept cea mai joasă categorie rasială, etiopenismul era numele dat unei mişcări pan-africane în expansiune, care atinsese atunci în America punctul ei cel mai de sus. Etiopia devenise originea simbolică a mişcării progresiste «New Negro», în care scriitorii negri invocau ţara de origine Etiopia în felul în care Harlem Renaissance avea să evoce ulterior Mama Africa. Faptul că autorii farsei au scris greşit numele ţării, «Abbysinia», în telegrama adresată comandantului Flotei Naţionale înainte de a sosi, un indice care n-ar fi trebuit să-i scape, arată de asemenea faptul că referinţa la ţară cuprindea o singură idee – un fundal, sau o gaură neagră – un abis“ (Young, 217).

Semne ale rasismului şi dispreţului imperialist există, aşadar, chiar şi în faptul că grupul conjuraţilor folosea denumirea Abisinia pentru o entitate geografică şi politică ce adoptase numele de Etiopia. Realitatea e cu totul alta: Abisinia e un teritoriu care a fost integrat în imperiul Etiopiei, alcătuind partea nordică a acestuia. Virginia Woolf n-a intenţionat în expunerea ei să înjosească vreun popor şi nici n-a adoptat semnificaţia „din minţile imperialiste care atribuiau un statut de inferioritate celor care locuiau acolo“ (Jones, 2023: 6). Pentru scriitoarea engleză, era vorba, pur şi simplu, de un reflex lingvistic ce ţinea de comunicarea curentă nu doar între locuitorii Marii Britanii, ci şi ai restului lumii.

Nu e de mirare că prezentarea de care au parte în cartea lui Jones protagoniştii întâmplării care a stârnit atâta vâlvă nu beneficiază de niciun dram de simpatie. Virginia Woolf e înfăţişată drept un fel de rebelă fără cauză, o parvenită obsedată „să scape de educaţia ei victoriană şi să se inventeze pentru secolul al XX-lea“ (Jones, 2023: 6). Într-un cuvânt, o persoană fără scrupule, pregătită să folosească orice prilej pentru a-şi lustrui blazonul de filistină gata să-şi vândă sufletul de dragul ascensiunii sociale şi al notorietăţii. Mai rău decât ea stă Adrian, înfăţişat ca un ratat, ca un „falit letargic“ („lethargic underachiever“), care nu se putea hotărî între cariera de avocat şi cea de actor. Danell Jones concede însă că avea o „deşteptăciune sardonică“ (sardonic wit“), întru totul asemănătoare cu cea a surorii lui. În ce-l priveşte pe Horace Cole, se insistă pe faptul că era surd, ca şi cum acest neajuns ar fi jucat vreun rol în istoria pe care o vede nu drept ceea ce este (o glumă cu accente corozive), ci o manifestare a „privilegiului albilor“.

Dincolo de lucrurile care s-au spus despre „the Dreadnought Hoax“ (pe lângă cele menţionate, s-a vorbit şi despre un atac la prestigiul Marii Britanii, despre o bătaie de joc la adresa politicii imperialiste, despre „putere şi ambiguitate sexuală“, despre afrontul adus epocii edwardiene, dar şi despre caracterul de manifest feminist, prin participarea unei femei emancipate la umilirea establishmentului britanic), întâmplarea din 10 februarie 1910 a reprezentat prima ieşire spectaculoasă în lume a Virginiei Woolf. Unii comentatori au văzut aici chiar originea a ceea ce a avea să devină, în opinia lor, un veritabil program estetico-ideologic: „o progresie dinspre personaje androgine, spre bisexuali şi finalmente spre personaje transsexuale“ (Kennard, 1996: 149). Travestiul i-a asigurat tinerei scriitoare un loc durabil în cadrul studiilor care văd în literatură o modalitate de a ilustra diverse teme, şi nu o creaţie în sine, cu legi proprii şi cu scopuri ce depăşesc rolul de anexă ideologică la teorii aflate vremelnic la putere.

Orele petrecute pe puntea faimosului vas inaugurat cu mare pompă exact cu patru ani înainte, în 7 februarie 1906, i-au adus Virginiei o notorietate la care nu putea nici să viseze dacă s-ar fi rezumat doar la scris. Dacă ofiţerii de pe Dreadnought au descris-o după izbucnirea scandalului drept „o femeie oarecare din oraş“ (Stephen, 1936: 52), pentru Washington Post ea a devenit aproape personajul central al aventurii: „Girl Hoaxes British Navy“ anunţa un titlu din ziar pe 13 februarie 1910.

Am insistat asupra acestui episod pentru că el se dovedeşte a fi un punct nodal în confecţionarea imaginii publice a Virginiei Woolf. La douăzeci şi opt de ani, ea trecea deja drept o „fată bătrână“. Fără mari realizări intelectuale, fără să se fi impus prin vreo carte importantă, nu se diferenţia prea mult de pleiada de snoabe care-şi făceau veacul prin sălile de expoziţii, de concerte sau de teatru, bârfind cu năduf şi autoproclamându-se drept arbitrese ale gustului public. Farsa de pe Dreadnought a ridicat dintr-o dată vălul de pe o personalitate ce părea condamnată să ducă mai departe, chiar dacă scrâşnind din dinţi, stindardul victorianismului represiv, opac şi sterp. Pentru a continua o metaforă a lui Quentin Bell, în anul 1910 Virginia Woolf a apăsat pentru prima oară pedala de viteză a maşinăriei sale creatoare – pentru a nu-i mai da drumul niciodată.

______________

Downer, Martyn, 2011. The Sultan of Zanzibar. The Bizarre World and Spectacular Hoaxes of Horace de Vere Cole. London: Black Spring Press.

Jones, Danell, 2023. The Girl Prince. Virginia Woolf, Race and the Dreadnought Hoax. London: Hurst & Company.

Kennard, Jean E., 1996. „The «Dreadnought» Hoax, «The Voyage Out», «Mrs. Dalloway» and «Orlando»“, în Journal of Modern Literature, Vol. 20, No. 2 (Winter). Indiana University Press.

Woolf, Virginia, 2011E. The Essays of Virginia Woolf. Volume VI. 1933-1941. And Additional Essays 1906-1924. Edited by Stuart N. Clarke. London: The Hogarth Press.

Young, Kevin, 2017. „The Time Virginia Woolf Wore Blackface“, The New Yorker, October 27. https://www.newyorker.com/books/page-turner/the-time-virginia-woolf-wore-blackface.

(Fragment din Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf, carte în lucru la Editura Polirom.)