HANNA BOTA, PRIZONIER ÎN ROATA SORŢII

Deşertul era deja aproape. Sufla vântul şi firele de nisip treceau prin prelata găurită a maşinii, i se agăţau de barba nerasă, îi intrau în urechi, le simţea printre dinţi. Încercă, pentru a zecea oară, să se întindă în locul acela strâmt. Prima dată un picior: îl trecea cu atenţie printre gratii ca să îi încapă, cu laba piciorului îndreptată în sus, după aceea celălalt picior. Apoi îşi masă ceafa, cel mai greu era de întins spatele, locul era prea scund, ori poate era el prea înalt pentru cuşca blestemată în care, iată, e închis deja de atâtea ore.

L-au ţinut în remorca maşinii parcate în curtea unei case, printre ziduri, măcar era umbros. După ce-au pornit la drum, o vreme a reuşit să urmărească traseul, să ghicească zonele prin care trecea maşina, cunoştea ţara de pe hartă, nu călătorise prea mult, a tot amânat, deşi trăia aici de trei ani şi jumătate. Învăţase binişor şi araba, acum se pare că aveau ordin să ocolească oraşele, abia dacă treceau prin sate fără importanţă, probabil era o precauţie pentru a li se pierde urma. I se păru că se învârt anapoda, în cerc, ca urmare refuză să se mai străduiască în a ghici destinaţia.

Încercă să pună cap la cap evenimentele, ca să înţeleagă ce i se întâmplă, dar de câte ori reveneau gândurile, în loc să înţeleagă mersul lucrurilor, i se făcea ciudă şi mai tare pe sistem, pe incapacitatea lui de a se apăra într-o conjunctură în care omul nu are nicio valoare, aşa încât gândurile îi fugeau cu temere spre viitor: ce se va întâmpla? Ce-i vor face? Îl vor ucide, se vor descotorosi pe undeva de el, aşa, neştiut? Unde-l duc oamenii aceştia de la care nu putea smulge o vorbă? Nu i se spusese nici un cuvânt… Dar el nu era omul cuvintelor, era omul imaginilor: se şi vedea abandonat, un trup aruncat undeva printre nişte arbuşti, în deşert, cu luna luminând din partea stângă, neapărat din partea stângă. Umbrele lungi şi negre ale soldaţilor, fără să li se vadă feţele. Dincolo de arbuşti, imensitatea pustietăţii. Brrr…, i se strângea stomacul de frică. Se zice că te poţi obişnui cu gândul morţii, ce prostie, n-ai cum să te obişnuieşti, vine frica oricum…

Drumul era desfundat, fusese pietruit cine ştie când, acum gropile erau adânci şi prea multe ca să le poţi ocoli, maşina sălta dintr-o parte în alta, el, în spate, se lovea cu capul de gratii, fie de cele de sus, fie de cele laterale. Văzu cum soldatul, însoţitorul şoferului, trase perdeluţa la o parte şi privi în boxa din spate tocmai când el dădea cu capul de gratii, strâmbându-se; atunci puse mâna pe umărul şoferului, smucindu-l, ca să-l oblige să reducă şi mai mult viteza. Soldăţoiul îi aruncă printre gratii o sticlă de plastic cu apă, dar prizonierului nu-i trebuia apă, o lăsă să se rostogolească încoace şi încolo, în funcţie de capriciile drumului: un joc aleatoriu, ca viaţa, la cheremul altora, care ei înşişi pare că înaintează fără sens, o lume fără destinaţie. Trase o înjurătură printre dinţi, una din aia urâtă, ca în tinereţe, când înjura doar ca să i se pară frazele mai suculente, acum înjură de-adevăratelea, supărat din cale-afară pe el însuşi, pe oameni, pe gratii, pe viaţă, pe orice ar fi putut să-i atragă atenţia. Şi din nou, frica îi adună stomacul ghem şi broboane de sudoare pe frunte.

Mai mult decât să-i tragă un glonţ în cap, n-au ce să-i facă, ducă-se şi viaţa pe pustii, căci, pe când te gândeşti că-ţi oferă ceva, îţi ia dublu, cu amândouă mâinile, de ţi se duce toată bucuria. Zâmbi amar în sinea lui: uite, când mi se face lehamite de ceea ce trăiesc şi mă detaşez de aşteptări şi întrebări, scade frica, dar dacă încep să caut sensul şi să înţeleg ce trăiesc, îmi revine teama, încât transpir tot şi mi se pun cârcei în stomac. Chiar aşa: dacă gândesc, m-apucă groaza, dacă mintea vegetează, îmi dispare teama. Ce paradox stupid. Mi se pare că am gândit prea mult în viaţă încercând să controlez direcţia şi rezultatele, iar pentru că de cele mai multe ori nu-mi ieşea cum planificam, mi se instala în stomac nesiguranţa, ca un iepure ronţăind ţesuturile. Dacă, în schimb, nu mai disec nicio idee, niciun gând, mă liniştesc ca o şopârlă la soare. Şi cu imaginea unui iepure ronţăindu-i stomacul alături de o şopârlă întinsă la soare, cu ochii galbeni ce stau să i se închidă, începu să fluiere o învârtită din copilărie, o melodie de joc, săltăreaţă, din zona săsească a Bistriţei, îşi mai amintea şi felul în care mama îşi ţuguia gura în timp ce cântau amândoi învârtindu-se prinşi de mână, el, cel mai mic dintre copii, băiatul mamei. Îi auzea vorba sfătoasă: lasă lucrurile să se întâmple chiar cum se întâmplă. Nu căuta să schimbi ceva, poate că ce vrei să schimbi e tocmai ceea ce nu trebuie schimbat şi te vei căzni degeaba. Nu poţi conduce tu împlinirea lucrurilor pentru că nu le vezi capătul; schimbă-ţi mai bine gândul faţă de ele şi gata, totul devine altfel.

Taci, omule! îi strigă prin ferestruică soldatul. Măcar bine că-i vorbea în franceză. Prizonierul reduse volumul fluieratului, dar nu tăcu, continuă să privească în gol chipul mamei. O sunase aproape zilnic până când, într-o zi, află că se petrecuse, brusc, fără suferinţă. Abia apucase să ajungă la înmormântare. Imaginea ei îi revenea, era aceeaşi, cu mici detalii diferite: bătrână şi uscată (o văzuse bătrână şi în copilărie, când, probabil, nu era, dar n-are chipul tinereţii ei în minte), toată numai riduri, cu părul încă nealbit, legat într-un coculeţ subţirel la ceafă, trebăluind prin casa veche, cu arhitectură săsească, clădită din piatră răcoroasă. Săraca, uite cum îşi trage cu efort un picior după ea, de durere reumatică i se tot umfla genunchiul, se făcuse cât o căpăţână. Acum, de când a fost ridicat cu forţa de ăştia, mama ar fi fost îngrijorată că nu o mai sună Carol, fiul ei. Singurul ei fiu, că fetele mereu au contat mai puţin. Săraca bătrână n-a comentat nimic nici când l-a văzut hotărât să se însoare cu Ingrid, femeia cu ochi verzi, de şerpoaică, rosti ea peste câţiva ani singura remarcă răutăcioasă. Oare dacă mama i-ar fi spus ceva atunci, dacă s-ar fi opus pe faţă, el ar fi făcut altfel? Nu, cu siguranţă nu, avea chef de tăvăleală, de un câmp de bătălie, bănuia el însuşi că se va lovi de un perete în ce priveşte caracterul dur al nevestei, femeia teutonă, dar era puternic şi hotărât să se lupte cu zidul, poate îl va dărâma, va cuceri definitiv un teritoriu cât o ţară. Când colo, n-a fost decât prima cuşcă în care am intrat de bunăvoie – gândi în sinea lui, când se răsturnă spre stânga la o smucitură a drumului. Dar, oare, câte sunt cuştile în care intrăm, credem noi, împinşi de alţii, învinovăţindu-i pe ei, oferindu-ne scuze, pe când majoritatea sunt chiar alegerile noastre? Iar apoi ne trezim constrânşi de ceea ce am ales, ne trezim în imposibilitatea de a mai schimba ceva. Asemenea nisipurilor mişcătoare, cu cât te mişti mai mult, cu atât te afunzi. Dar oare cine poate sta liniştit când vede cum gratiile se strâng tot mai tare, sufocând voinţa şi orice putinţă de eliberare?

Brusc, după un viraj scurt, maşina se opri, iar Carol, privind prin găurile prelatei, văzu casele îngrămădite ale unui sătuc plin de nisip, cu câţiva palmieri în jur. Două femei ciocolatii se apropiau de maşină, hotărâte în mersul lor, dar cu o atitudine sfioasă. Erau îmbrăcate cu totul în negru, s-au oprit la o oarecare distanţă de maşină şi au aşteptat până li s-au adresat bărbaţii, apoi au aprobat dând din cap. Carol nu auzea ce se vorbeşte, probabil că nu e destinaţia finală, doar vor înnopta aici, deşi soarele e încă sus. S-a bucurat să-şi întindă oasele, va primi poate de mâncare, s-a sfârşit călătoria pentru ziua de azi, cu gropile care îi învineţeau trupul. Poate va afla mai multe, poate va şti măcar la ce să se aştepte pentru zilele următoare.

Dar nu se arătă nimic nou, primi apă cât să se spele pe mâini şi pe faţă, mâncă un cuşcuş cu legume, răcit deja, sleit, iar când văzu patul îngust ca un prichici pe care va dormi sub supravegherea soldatului, ştiu că nu i se vor scoate cătuşele de la mâini, pentru că ar fi fost riscul prea mare. Nimeni nu-i vorbi nimic, nu i se arătă nimeni, nici măcar femeile pe care le-a văzut când au oprit maşina n-au mai apărut, doar şoferul şi soldatul, ei îi dădură cele de trebuinţă, însoţindu-l şi la toaleta de lemn din spatele curţii, după ce se asigurară că nu va întâlni pe nimeni. Se auzi doar, peste noapte, un plâns de copil, nişte câini lătrând şi cocoşii care anunţau ivirea zorilor.

După nisipul pe care reuşi să-l ia în mână, a doua zi dimineaţa, în drum spre maşină, încă întuneric fiind, îşi dădu seama că e vorba de vreun deşert de sare, poate Chott El Jerid sau Chott El Ahzem, pentru că era un nisip grunjos şi sărat, nu fin şi catifelat ca cel al Saharei. Se pare că au coborât, după arestarea din capitală, dinspre Tunis, spre sud, pe lângă graniţa Algeriei, pe drumuri lăturalnice, nu pe cele moderne, nici măcar pe drumuri principale, ci din sat în sat, ca să nu li se dea de urmă. Oare, să se încreadă în ceea ce-i şoptise Abdul: să nu-i fie teamă, că va scăpa cu viaţă? Mai poate să se încreadă în el, după ce toată această poveste a căzut pe capul lui, fără să aibă nici cea mai mică urmă de vină, să-l găsească pe el ţap ispăşitor pentru o mişcare la limita acţiunilor teroriste, doar ca să scape ei basma curată, să poată ţine în mână puterea fără să dea de bănuit? El, un străin, poate fi acuzat uşor, cine se îngrijeşte de viaţa unui occidental într-un mediu islamic şi semi-dictatorial cum e Tunisia?

Carol se simţi ameţit în vârtejul de gânduri ce se încolăceau după forma curbelor printre dealurile aride. De-ar şti măcar ce voise să-i transmită Abdul când îl asigurase că nu i se va întâmpla nimic. Păi, uite, deja i se întâmplă! Se închipui sfârşind în fel şi chip, fără ca ai lui – nici măcar fiul său – să mai afle vreodată de el, un coşmar prelungit ce se amesteca, din nou, cu imagini din copilărie. Tot trupul îi era prins în menghina unui tremur interior, frica pentru viaţa sa. Stomacul era strâns ca de gheare, vezica urinară, plină, dar îi era groază să-i ceară soldatului să-l lase să urineze, fusese brutal şi nerăbdător încă de dimineaţă, îl auzea vorbind agitat la telefon, ceva nu se aşeza după planuri, îi citea ura din privire. Aşteptă mult, până simţi că e gata-gata să facă pe el, apoi fu nevoit să bată în geamul şoferului, printre gratii îi arătă, prin semne, ce nevoie are. Soldatul îl privi nemulţumit, dar îi spuse totuşi şoferului să oprească, descuie lacătul şi îi făcu semn să coboare.

Adia un vânticel printre colinele sterpe, erau chiar în vârful unui deal, se vedea până departe. Din pudoare, făcu nişte paşi înainte, dar soldatul îl trase înapoi şi-i făcu semn să se golească chiar în drum. Carol ascultă nepăsător. Jetul curse îndelung, nu se mai oprea, prizonierul îşi îndepărtă şi mai mult picioarele ca să nu se înmoaie în urina ce se scurgea înapoi. Zarea se unduia în trâmbe de căldură; undeva, pierdute în imensitatea gălbuie, descoperi câteva cămile păscând leneş, păşind lin pe picioroangele lor de doi metri, maiestuoase în nepăsarea lor. Îşi aminti cu toată intensitatea de primul lui contact cu deşertul, înainte de excursia la Kairouan, oraşul sfânt. Întâlnirea cu deşertul a fost ca întâlnirea cu marea, ar fi putut spune. Atunci când, pentru prima dată, în studenţie, s-a trezit faţă în faţă cu ea şi i s-a pus un nod în gât: stătea în faţa nemărginirii şi realiza că ea chiar există, că face parte din fiinţa omului. Dar a fost mult mai mult de atât! În momentul întâlnirii cu deşertul – îşi aminti –, toate gândurile i s-au făcut mici-mici, s-au scuturat, au căzut în nisip, doar linia orizontului se unduia lascivă, ademenitoare. Câtă libertate! Ar fi vrut să nu se mai întâmple nimic, doar să intre tot mai adânc în deşert, fără gânduri, fără întrebări, fără alţii prin preajmă. Liber. Ca să rămână acolo până va ajunge să-şi aparţină cu adevărat. Dar nu a intrat, nu atunci, a amânat din nou. Şi a rămas doar cu dorul de a cunoaşte deşertul din inima lui. Ce întâlnire, ce amintire!

Câţiva stropi de urină au căzut pe vârful pantofului stâng, dar ce plăcută era uşurarea. A aşteptat nemişcat să-i cadă de pe penis şi ultima picătură în praful drumului. Soldatul nu l-a grăbit, părea şi el mulţumit de o destindere musculară, în zilele tensionate ale supravegherii observase, probabil, că prizonierul nu are nicio intenţie de evadare, de violenţă sau nesupunere: ce fără reacţii sunt europenii ăştia, gândi musulmanul, nişte papă-lapte fricoşi, fără iniţiativă, te şi miri cum de s-au dezvoltat ţările lor atât de mult, când n-au în ei nicio vână! Din furturi s-au îmbogăţit, asta e clar! Îţi vine să-i scuturi, îţi vine să-i baţi. Dar, de-acum, tot mai mulţi fraţi musulmani vor invada Europa. Europa va fi a lor. Tot globul pământesc, până la urmă. Merită bătuţi, să tot dai până te răcoreşti…!

Carol se înfioră de plăcerea revederii deşertului. În faţa lui, neîngrădirea! Poate doar deşertul înseamnă adevăratul spaţiu, adevărata libertate, acolo unde omul nu poate trăi! Oricum, acum e prizonier, unde e libertatea? Ce paradox!

Atunci simţi o izbitură, simţi cum o forţă din spate, de la ceafă, îl trânteşte la pământ. În praful drumului. Căzu cu genunchii în propria lui urină. Nici nu sesiză durerea decât mai târziu. Dădu cu gura de pământ. Apoi, simţi bocancul soldatului în coaste. De undeva departe, prin vâjâitul urechilor, se auzea cum omul ţipă, dar nu reuşea nicicum să înţeleagă ce vrea de la el. Nici ce se întâmplă cu adevărat. Instinctiv, îşi acoperi faţa apărând-o cu mâinile încătuşate, ascunzând-o între antebraţe. Loviturile nu conteneau, acum, cu patul puştii. Aspre, dureroase. Oare îl va omorî? Da, îl va împuşca, aici e capătul! îşi spuse. Nemărginirea, deşertul…, icniturile din gâtlejul lui ieşeau de la sine, fără să vrea. Loviturile nu încetau, când de-o parte, când de alta, dar acum reuşea să înţeleagă mai bine sensul câte unui cuvânt, nu erau în franceză, i le spunea în arabă: mori… te omor eu cu mâna mea, împuţit de… nenorocit, străin şi animal, şi animal, mori… Da, moartea. E acum. Ce frică îi fusese. Dar acum e linişte. Moartea nu e nimic. E doar linişte. Să intri în deşert adânc de tot, până dincolo de tine.

Mori, animal ce eşti, animal, străin nenorocit!

Da, sigur. Moartea! Lucrurile merg până la capătul lor. Şi e atâta linişte! Fără urmă de teamă, de neîmplinire, de lucru nefăcut sau făcut greşit. Doar împăcare. Un sentiment că toate sunt cum trebuie să fie. Ca un văl care dispare şi te lasă să vezi sensul, înţelegând că lucrurile toate îşi au rostul lor, dincolo de logica minţii, dintr-o logică universală mult mai complexă. Căci toate se întorc. Ce sentiment straniu! Bătăuşul acesta doar răspunde unei ordini străvechi în care el fusese cel oropsit, violenţa naşte violenţă, acum roata s-a întors, apoi iar se va învârti. Nu contează cine împlineşte, tot ce e de împlinit se creşte pe sine pentru împlinire. Până ajunge la deplinătate, apoi e retezat. Eu sunt un capăt de destin… Loviturile încetară. Liniştea se înteţi. Liniştea de dincolo, acum şi liniştea din jur.

Auzi, într-un târziu, cum şoferul ţipa agitat, se răstea la soldat, se luară la bătaie. Îl omor, cum poate să fie atât de prost, de slab, de nenorocit, uite cum nu e în stare să lupte, să se apere. Nici nu-i pasă de viaţa lui, nu merită nici cât un câine mort. Ştiu că mi-au zis să am grijă de el, dar uită-te şi tu, merită bătut, merită omorât!

Dar nu-l mai atinse…

Mâinile şoferului îl întoarseră, ah, îl durea tot corpul. Era viu şi liniştea s-a dus, îi curgea sângele din nas şi din gură în ţărână, şoferul trăgea de el să-l pună pe picioare. Ce ameţit era! Şi împăcat. Lucrurile sunt altfel împărţite pe lumea asta. Acum văzuse. Oare de ce n-a apucat să riposteze? Toate acele ore ale călătoriei în cuşcă, în care s-a gândit la roata sorţii, i-au dat de înţeles că e la mâna lor. Cel mai bine e să nu se ia la trântă cu ei, e singur împotriva unui sistem construit de sute de ani.

Ajutat de şofer, urcă din nou în spate, în cuşcă. Se schimbase totul. Doar câteva minute, o oprire, un urinat, o amintire şi… apropierea morţii care schimbă totul.

Fragment din romanul Cuşca, în pregătire