Boala zeului

 

O corcitură de fum, altoită pe bitum,

Haidos era ciudat de melancolic, chiar alienat

şi dezmembrat pe dinăuntru de nu se ştie ce.

Pe trup avea buboaie şi crăpături de la beznă,

barba lui cârlionţată odinioară era acum fără splendoare,

doar picioarele trufaşe de caiman rămăseseră la fel

şi braţele de handbalist menestrel.

Ochii albaştri i se întunecaseră de tot

de parcă ar fi fost pilot ostrogot

prin ţinuturile ponteuxine şi dunărene

de care uitase că îi aparţineau ca împărat underground.

Odinioară, tracii barbari îi închinau grâu şi peşte la Histria,

acolo locuitorii îi onorau pe cei nimiciţi

şi totodată benchetuiau că sunt încă vii,

ştiind că morţii nu se pot întoarce de nicăieri

decât dacă ar voi moirele furibunde.

Altfel Haidos era sătul de câte răvaşe de la cei pieriţi primise:

aici nu este nici râs, nici joc, nici plăcere, îi scrisese unul din morţi,

de câteva ori am pierit, dar niciodată ca acum, îi scrisese un altul,

să nu ne trufim, toţi pierim, îi scrisese în sfârşit şi un înţelept,

turnaţi-vă vin şi încununaţi-vă cu hiacint până mai puteţi,

sorbiţi din plăcere şi nu cercetaţi ce va fi mâine.

Haidos se plictisise de sărbătoarea trandafirilor pentru sufletul celor duşi,

era amorţit de praznice, chiar dacă surâdea când răposaţii se iveau

la banchetele funerare ca nişte capete de roze.

Atunci morţii se lipeau de el ca nişte tovarăşi de pahar şi-amar.

Moartea nu era durere ci mereu noapte şi linişte.

Nici măcar saltimbancii ori luptele de tauri nu îl mai răcoreau.

Şi atunci se ivi Hermelintos, nepotul cu pene la glezne,

consângeanul său acrobatic, care îi zise aşa:

domnul meu subpământean şi unchiul meu preamărit

e vremea să schimbi ţărâna pe aer şi apă şi poate chiar pe foc,

ca să ieşi din groapa de tabacioc care te înghite acum.

Haidos îşi ridică ochii neguroşi spre el

iar barba şi-o împinse ca pe o luntre a lui Charon:

nepoate plutitor, vorbele tale ar putea rodi,

du-mă de aici prin văzduhuri, înfăşoară-mă-n vuiete,

deasupra pământului, departe de abis.

Zis şi făcut, căci Hermelintos se şi apucă să fie instructor de zbor

pentru straşnicul Haidos, negrul subpământean, bolnav de alean.

Apoi începu zborul de tămăduire,

în care Hermelintos îl legă c-un ham pe Haidos,

ca zeul zălogit peste moarte să nu moară chiar el,

prăbuşindu-se din trupul său de menestrel.

Stăpâne, ai încredere în mine,

vom zbura doar cât ai închina trei cupe cu vin

pentru sufletele stinse din ţinuturile tale,

care acum se vor înviora şi vor ieşi la suprafaţă,

plutind deodată cu tine dincolo de ceaţă,

printre nouri, deasupra pădurilor, deasupra mării.

Aşa că plutirea începu printr-o alergare

până avu loc desprinderea de ţărână,

Haidos chiui ca un copil când Hermelintos îl luă în braţe

şi îl aruncă în văzduhuri, apoi îl prinse în cuib,

hai, aruncă-mă, nu mă arunca, se juca Haidos,

iar Hermelintos îi făcu pe plac şi-l sălta ca pe o minge de handbal.

Aiaiaiai, zeul cel negru se juca şi se răsfăţa.

Apoi îl primeni stăpâna Persefona.

Domnul meu, am să te duc pe sub ape,

să vezi Elada ca un scafandru fără pleoape,

dulfii, căluţii zăluzi de mare şi pisicile împungătoare

vor fi înhămaţi la caleaşca-submarin,

iar marea va mirosi a crin.

Să nu te supere umezeala,

apa subterană şi turcoaz e un botez de-mprumut

pentru zeul destrămat care eşti, dar cu gene de mamut.

Haidos surâse pe jumătate, parcă-ncepea să se albească

din bezna lui bolească.

Persefona purta ca de obicei fustă cu panglici şi clopoţei sunători,

precum şi părul prins în patru cozi răsucite,

dar nici leandri pe creştet, nici crengi de măslin

nu avea cum să ducă prin mare, căci s-ar fi agăţat de stânci.

Începură deci să se scufunde ca să devină copii ai scoicilor

precum şi fraţi ori surori ai peştilor.

Fundul mării rodea de uleiuri,

broaştele ţestoase aveau măşti vopsite pe carcasă,

tritonii erau solzoşi, cu bărbi scorojite dar semeţe,

buzele Persefonei erau ca harbuzul,

Haidos le privi lacom şi îi veni să muşte din ele,

caracatiţele erau liliachii, iar sepiile, portocalii şi acrişoare,

toate culorile îl înveşmântară pe Haidos

era marele sacerdot ajuns la un templu înalt sub ape,

unde valurile se vânzoleau ca bacanţii

iar satirii se rostogoleau zgâriaţi de unde.

Haidos începuse să se descuie din bezna lui zeiască,

zărea flori uriaşe şi albe din piatră,

chilii părăsite şi orbitoare de spumă,

mătănii de coral la gâtul dulfilor cu dans trepidant,

marea întreagă se preschimbase într-un cer de sidef,

până când şi spicele de grâu erau perlate,

câmpia de sub mare era luminoasă, dar încă tânguitoare.

Apoi un val tsunami o smulse pe Persefona de lângă el

şi o chirci pe fundul mării ca pe un fetus hipnotic,

ce visa moartea dinainte să se nască cianotic.

Ay, Persefona, mireasa zburdalnică, se înmuiase ca un burete.

Cu nările pufnind de dragon de întuneric,

cu gura de stăpân înroşit de furie,

Haidos urlă doar atât către adâncurile mării:

mare pocită, de mi-o vei lua pe Persefona,

să nu mai ai suflare de peşte,

să nu mai fi înspumată de viaţă,

aricii să te taie cu bricegele lor negre,

jivine ceţoase şi înecaţi putreziţi să ai mereu printre dinţi,

mare şopârloasă, dă-mi-o-napoi pe Kore, rodia mea iubită.

Iar marea o scuipă degrabă pe Persefona

chiar în braţele noduroase ale lui Haidos.

Eiaa, eiaa, începu să cânte atunci Persefona,

nounăscuta cu alge în păr şi după urechi,

ba chiar şi cu un caduceu din scoici,

Eiaa, eiaa, adu-mi o cunună de naramz, Haidos al meu,

adu-mi brăţări din stele de mare

şi-o cupă cu vin de smochine,

şi apoi vino să nuntim încă o dată, ca doi leoparzi la soare,

ca doi pădureni umblători prin Elada răcoritoare.

Chiar dacă nu se tămăduise de tot,

Haidos nu mai avea sinuzită de ostrogot,

şi de dezmembrarea din inimă fusese iertat.

Eiaa, eiia! îi cânta Persefona în urechea descuiată de zeu.