ŞTEFAN MELANCU, TRANSPARENŢA ŞI SIMPLITATEA POEZIEI

Format la Şcoala Echinox-ului şi identificat mai apoi ca fiind unul dintre redactorii statornici ai revistei Familia (din 1990, până la noua serie din 2021), Traian Ştef aparţine, biologic, generaţiei optzeciste, cu un traiect poetic însă, în multe privinţe, aparte. A debutat cu volum de autor destul de târziu, într-o zonă de tampon cu poeţii nouăzecişti (Călătoria de ucenic, 1993). S-a manifestat apoi, încă de la debut, printr-o anumită sciziune, voită şi asumată, faţă de poetica optzecistă, din care va păstra pe parcurs puţine urme, manifestate în decupaje minimale ale cotidianului – mai degrabă contemplat decât impus ca revărsare învederată –, în ironii subtile sau irizări ludice vizavi de un real pe care preferă să-l cartografieze, atent la sublimările acestuia, şi să-l decodeze astfel detaşat şi lucid. A refuzat din start alambicările stilistice, plonjarea în tumultul imaginarului, efuziunile metaforei textuale, îmbrăţişând, în schimb, simplitatea formală şi discursivă, o constantă a poeziei sale, cu manifestarea, totodată, a unei mobilităţi tematice purtate cu uşurinţă de la un volum la altul. În plus, structural, deşi scriind şi publicând cu o anume constanţă, reuşind să-şi adune în portofoliul scriitoricesc nenumărate volume de poezie (la care se adaugă cărţi de proză şi eseistică sau antologii), Traian Ştef s-a dovedit a fi unul dintre poeţii actuali cei mai discreţi ca manifestare. O discreţie, asumată şi aceasta, dacă nu chiar studiată („un admirabil poet al unei discreţii indiscrete“, în formula lui Gheorghe Grigurcu, reluată de Al. Cistelecan în prefaţa la Opera poetică a autorului, ediţia Rocart, 2022). Discreţie pe care poetul o anunţa, de altfel, încă din titlul debutului său, prin imaginea unei „călătorii“ de „ucenic“ în pagina, timidă şi totodată acaparatoare, a scrisului. Volumul cel mai recent, Mintea de cristal (Rocart, 2024), ilustrează o aceeaşi atitudine în faţa scrisului, departe de orice grandilocvenţă auctorială, şi o aceeaşi simplitate bine cunoscută a discursului liric, remarcată în receptarea sa critică drept una din trăsăturile definitorii ale scriiturii sale. Un volum apărut la ceas aniversar (marcându-i pragul a 70 de ani) şi despre care poetul însuşi ţine să precizeze (în Steaua, nr.6/ 2024) că este unul „Mai altfel decât celelalte“, alături de alte câteva remarci ce merită reţinute, precum o anumită inteligenţă a scrisului pe care şi-o aproprie, alături de meşteşugul scriiturii, al tehnicii de creaţie („E tehnică peste tot.“). La care adaugă, drept profesiune de credinţă, exigenţe ale scrisului precum „înscrierea în mersul literaturii“ şi „perceperea prezentului“ în propria-i creaţie. Iar noul volum de versuri, unul dintre cele mai bune între cărţile publicate, se înscrie într-un astfel de program mărturisit de poet.

Părăsind rigoarea formală impusă în volumul anterior (Sacoul demodat, 2021), unul integral de sonete, Traian Ştef revine prin Mintea de cristal la expresia liberă a versului din creaţia de dinainte, sugerând încă din titlu un principiu poetic dat de privirea limpede (de cristal) în cuprinderea existenţialului. O serie de titluri trimit, direct sau prin derivaţie, la o astfel de viziune poetică în care cerebralitatea şi luciditatea (echivalente limpezimii în înţelegerea realului) devin factorii dominanţi. Este cazul poemului omonim (p. 29), având statutul unei veritabile arte poetice, unde mintea de cristal pare a fi una urmând începutului de lume („E lumina carbonizată/ gata să se spargă şi să se împrăştie“), lumina dintâi a creaţiei şi a fiinţei, atotcuprinzătoare („E mintea însăşi răspândită peste tot/ Cel mai la vedere în cristalinul ochiului/ Cel mai ascuns în hematiile zeului poştaş“). O minte ce „Nu are înţelepciuni scăpări vitejii/ Nu salvează pe nimeni de la înec/ Dar nici nu este un agent al morţii/ N-o vezi n-o simţi dar te ţine de mână/ Şi te duce unde vrea ea“. Raportată la un asemenea principiu supraindividual, în plan particular „mintea mea cea proastă“ se supune regresului (sinonim afectării), dat de „Câte o durere în plus câte o sudalmă/ Câte o trecere mai stângace de pe un picior pe altul“. Este apoi poemul cu un titlu asemănător, Mintea mare de cristal, unde apare imaginea multiplicării, nesfârşite şi sub semnul rezervării divinului („Mintea de cristal se sparge în multe minţi mici/ Şi minţile mici în altele şi mai mici/ Dumnezeu şi-a ales o altă prezenţă în lume“), aceeaşi perspectivă ţinând de planul propriu uman („Mintea mea se sparge în multe minţi mici“) şi a cărei înfăţişare necesită „o minte de rezervă“, capabilă „să pună laolaltă firele/ Să potrivească iţele“. Există însă şi o minte a minţii, configurată ironic în poemul O minte atât de mare, animată şi multiformă („poate da naştere tuturor formelor/ Tuturor vieţuitoarelor tuturor armelor“), reprezentată sarcastic („Va face să fie/ Păpuşa Barbie întruchiparea Feminităţii/ Omul de tablă Savantul însuşi“), în pas cu paradigma actuală postumană – fiind cea care „va scrie poezii romane piese de teatru“, lipsită de „morală“ şi având „numai voinţă“, întruchipând nietzschean „ultimul om/ Care vrea să schimbe lumea/ Şi cunoaşte foarte bine jocul acesta/ Cu forme care au prins deja nume“. La nivelul imaginarului poetic, ramificaţiile unei astfel de minte a minţii sunt de văzut în Lumea asta, textul cel mai întins din volum (pp. 60-63). Un poem reprezentativ sub aspectul construcţiei şi deopotrivă al conţinutului, în care avem imaginea unei lumi a eului sub semnul nostalgicului şi poziţionat în faţa dezagregării lumii, căreia nu i se mai simte „părţile sintactice“, dezafectată („Numai neuronii poartă această vină“), în care „dicţionarele s-au amestecat rău/ Şi s-ar putea ca brânzei să-i spun barză/ Bucuriei varză/ Deşi mi-ar plăcea ca nostalgiei să-i spun ciocârlie/ Fricii feciorie“). O lume alunecând sub spectrul morţii („Nu mai ştiu cum mai pot trăi/ Dacă nu-mi întâlnesc prietenul/ I-a dat întâlnire cu moartea se zice“), cu trimiteri înspre prezentul atât de vulnerabil („Şi noi nu vrem să plângem/ Noi vrem să petrecem ca bărbaţii Ucrainei/ După ce vor învinge“) şi cu accente postapocaliptice: „Balaurul a trecut şi a întins o pânză peste toate/ Şi nu mai există între ele decât umbre“. Îşi face loc aici, alături de imaginarul unui social dezagregat şi a unui real dezarticulat, dimensiunea morală a scrisului, cu care Traian Ştef ne-a obişnuit în creaţia sa anterioară, prezentă şi în alte poeme din volumul de faţă, precum Stări, Şah sau Era divagaţiilor. Universul compensatoriu pentru o astfel de stare de rău a lumii? Poate tocmai întoarcerea la uşurătatea inimii (revers al stării de inimă grea), scăpând astfel de „propria încercuire“ şi respirând (pe urmele unui Elytis) „Într-o lume despre care/ Un poet spune că e de cristal“ (Cât de grea inima). Micile obişnuinţe cotidiene, puse într-o gestică minimală („Beau cafele mănânc mere scriu aceste rânduri“, Cum merg lucrurile), cu un topos recognoscibil şi cu „libertăţile mele“ (ca în poemul Alte cuvinte). Întoarcerea într-un alt timp, cel al copilăriei, posibilă prin prisma memoriei (De iarnă), recuperarea sacrului destrămat (Discurs împotriva luminozităţii), ori revenirea în spaţiul generic al casei de altădată şi în lumea acesteia (Întoarceri, Casa părinţilor, Confuzia). Sau plonjarea (cu infuzii soresciene) în oniric, înţeleasă ca o altă soluţie compensatorie („Mai sigur ar fi să ne-ntâlnim în vis/ Nu-mi place lumea asta/ Şi cu atât mai puţin cealaltă/ Dar în vis avem toate şansele/ Să fim şi noi fericiţi“ (Întâlnirea din vis). Ori, şi mai mult, revenirea la simplitatea vieţii trăite, dincolo de orice alambicare analitică a gândului („Nu mai există timp dragă filosofule/ Doar o trepidaţie o foşgăială“, Sintactică) sau, dacă nu astfel, asumarea resemnată a condiţiei teatralităţii lumii, aşa cum o sugerează, într-o tonalitate interogativ-colocvială, poemul Actori. Peste toate acestea, ceea ce se impune în cele din urmă este privirea prin lentila de cristal („Dacă priveşti lumea printr-o lentilă de cristal/ Totul devine atât de limpede// Toate îşi văd de viaţa lor ca înainte“, Lentila de cristal), altfel spus, cu ochii limpezi, învăluind transparenţele şi implicit „tărâmul poeziei“ (ca în sugestivul poem Transparenţe). Un „tărâm“ ce tăgăduieşte „poezia joasă“ (ascunsă „Printre vocabulare de unică folosinţă/ Redundanţe dedesubturi“, „simţuri anesteziate“, „energiile de pâslă“) şi îmbrăţişează, în schimb, în cheia unei arte poetice , „poezia înaltă“: „Poezia înaltă se vede din depărtare/ Poezia înaltă nu se tulbură/ Atunci când toate se tulbură/ Ea trece ca o lumină clară/ peste relieful omenesc/ Peste soldatul eu şi tu şi el/ Care ştie că va muri/ Dar nu astăzi“ (Poezia înaltă).