MIRCEA MOŢ, PEISAJ ÎN AŞTEPTARE

Umbra zilei de ieri/ iese-n întâmpinarea nopţii

Ilie Măduţa

Apropiat al Cercului Literar de la Sibiu (unii socotindu-l chiar cel mai tânăr membru al Cercului), Ilie Măduţa s-a născut la 22 mai 1927, în localitatea Dezna, judeţul Arad (decedat în septembrie 1989, Arad). Absolvent al Liceului „Moise Nicoară“, licenţiat în filosofie la Cluj (1946-1950). Coleg de liceu cu Ovidiu Cotruş. După 1945 a fost condamnat politic de două ori. A fost profesor în diferite localităţi din judeţul Arad. Debut în presă: Scrisul bănăţean, 1956. Colaborări la reviste: Scrisul bănăţean, Orizont, Familia, Tribuna, Luceafărul, Aradul literar. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1970. A fost distins cu premii literare: Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara pentru volumul Corabia autohtonă (1969, debut editorial) şi Premiul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti pentru volumul Orarul păstrăvului şi al mierlei (1982).

Ilie Măduţa a debutat editorial relativ târziu, cu volumul Corabia autohtonă, volum căruia criticii, în contextul experienţei neomoderniste a unei generaţii, i-au acordat, cu mici excepţii, prea puţină atenţie. La aceasta a contribuit, fără îndoială, şi titlul volumului, cu trimiterile lui la o poezie tradiţionalistă nelipsită de motive autohtone. Este ceea ce remarca de altfel Gheorghe Grigurcu: „Puţin îmbietoare la prima vedere (căci nu ezită să descrie munţii «grei, neclintiţi de vremuri sau splendori», care «înfruntă veşnicia şi seninul»), versurile lui Ilie Măduţa, denotând o indiferenţă a scriiturii şi ea până la un punct semnificativă, reconstituie în linii mari harta convenită a liricii transilvane“. Ceea ce nu înseamnă că bine-cunoscutul critic nu reţine „adevărata vibraţie a liricii“ poetului, după cum specificul liricii lui Ilie Măduţa a fost remarcat de Ştefan Aug. Doinaş, care-l consideră „un poet al jubilaţiei melancolice“.

Pentru poetul sensibil la spiritul Cercului Literar de la Sibiu şi, în egală măsură, la poezia blagiană, emblematic mi se pare poemul Peisaj în aşteptare. În poezia lui Lucian Blaga, peisajul contează ca un spaţiu care, mai mult decât un simplu obiect al privirii, implică un plus de semnificaţii ce aşteaptă să fie descifrate de conştiinţa poetică. Peisajul blagian este „transcendental“, dar şi „tăcut“, semnificaţiile acestor peisaje făcând de altfel obiectul unor comentarii critice de referinţă. Păstrând proporţiile, poemul lui Ilie Măduţa poate lasă impresia că poetul ar transcrie doar bucuria spectacolului pe care îl oferă vegetalul: „Împrejurul meu – numai corni plini de raze/ brînduşe, ghiocei,/ capre devorînd spinii pe dealuri,/ păsări înnebunite de-azur/ şi şopotul văii adînci.// Soarele ce răsare şi-apune/ aţintind discul curat, cu răbdare,/ spre vietăţile mişunînd în pădure,/ şi uneori vîntul/ ce răbufneşte cald dinspre măgură/ şi tulbură ochiul fetelor înalte“. Aceste ipostaze ale naturalului sunt însă rezultatul unei selecţii, fiindcă poetul este sensibil la acele realităţi cărora le împrumută propria conştiinţă, pentru ca ele să deschidă un metaforic ochi, cu altă perspectivă asupra lumii: „pe-acestea le laud:/ sunt în inima lor,/ aşa cum ele, uneori, noaptea,/ deschid un ochi de vis în pieptul meu, ochi dureros, de sunete şi de culori“. Insistând că „numai pe acestea“ le reţine, poetul are certitudinea că ele aşteaptă un alt fel de receptare, mai mult decât poate oferi privirea. Căutarea neobosită are ca finalitate o „altă cunoaştere“ (cu siguranţă, una poetică), ea însăşi concretizată într-o laudă ce devine un echivalent al expresiei artistice şi al cântecului exemplar: „Numai pe-acestea,/ aşteptînd o altă cunoaştere,/ le caut,/le laud“ (Peisaj în aşteptare).Totul într-un moment de graţie atent consemnat: „Umbra zilei de ieri/ iese-n întîmpinarea nopţii“. Punctul de plecare al unui pastelist este destul de repede abandonat, fiindcă poetul este în permanenţă convins că există un „cineva“ în lucruri: „Urcă prin trunchiul stejarului/ cineva în cercuri curate;/ fiinţă sărită din piatra ce scapără/ în valea ce sună şi bate/ cu umbra de purpură ţărmul./ Se risipeşte cineva-n boare,/ se face mireasmă şi foşnet pe deal,/ în libelula ce moare,/în guşa păsării-prun cîntător în amurguri,/în taurul peste zări înălţat“ (Focul). Dacă aduce o laudă focului, poetul o face fiindcă acesta consumă efemera şi iluzorie consistenţă a lucrurilor pentru a se ajunge la scrumul ce consfinţeşte în ultimă instanţă forma în eternitatea ei: „Focul, pretutindeni această/ hrăpăreaţă, rodnică arătare…/ Am fost şi voi fi. Scrumul păstrează/ forma păsării nemuritoare“ (Focul). Poetul nu este indiferent la prezenţa fenomenalului, dar ceea ce contează cu adevărat pentru el este „fluida pastă“, păstrată în „secrete obîrşii“, ca severe tipare ale realului: „Ci jos, în ţărînă, în fluida pastă,/ în secrete obîrşii, în tînărul jind,/ seminţe obscure-n materia castă/ se coc în tipare de foc-aurind“ (Dialectică). Dincolo de opacitatea lumii fenomenale poetul bănuieşte un zeu ascuns în vegetala carne a mărului: „În pîclă/soarele-miez tulbure de aur/ şi vîntul/ sprinten şi dogoritor!/ Rotunjindu-se voluptuos,/ merele lucesc,/ cu o inimă de zeu/ ascunsă în carne“ (Merele). Lucrurile din jur îi prilejuiesc o reflecţie previzibilă de altfel: „Materia, ce aurie/în lucruri curge nentrerupt:/ cu trepte nalte spre tărie,/ cu foc sălbatic dedesubt!“(Materia, ce aurie). Din poezia lui Ilie Măduţă răzbate în permanenţă un „vaiet“ ca o înfiorătoare tânguire, de care poetul nu se poate elibera prin evadarea în spaţii exotice, care ar fi putut ispiti ochiul unui descriptiv: „Ades gîndeam să plec în toamna lină/ cu păsările cerului spre sud,/ spre-o ţară ireală, de lumină,/ în care tînguiri nu se aud(…) Ades am vrut sub pomi cu frunze-aprinse/ să văd acestea toate într-o zi!/ Dar port în mine mii de zări respinse,/ destinul zbor legat îmi hărăzi.// şi-oricît aş vrea cu aripi îndrăzneţe/ în largi ostroave zborul să-mi alin/ sunt bîntuit de lene şi tristeţe/ şi otrăvit de-o undă de venin“ (Poem). Corabia poetului nu este rimbaldiana corabie beată, ci corabia autohtonă, echilibrată , care şi-a respins visul altor lumi, acceptându-şi cu multă resemnare condiţia: „Şi eu visam deschise estuare/ cu ochi de apă limpede, profund/ cu cerul luminos precum o floare,/ Sub care liniştită să m-afund/ (…) O visu-acesta mare şi speranţa/ ce-o legănam pe Dunăre în jos/ (…) îl împlinesc, odată cu plecarea, pe-ameţitorul şi albastrul şes,/ purtînd în pînze vuietul şi marea/ spre care-n vremuri, am voit să ies“ (Corabia autohtonă). Cu menţinea că profunda tristeţe capătă accente metafizice, înfiorată de permanenta prezenţă a zeului: „Cu gesturi obosite, cu negaţii/ cad frunzele din pom foşnind mereu./ Sunt tot mai copleşit sub vaste spaţii,/ de umbra veştedă a unui zeu“ (Poem).

Mişcarea poetului este una previzibilă în aproape toate poemele. Vizualul este punctul de plecare pentru dezvăluirea unei configuraţii simbolice, care amplifică şi motivează menţionatul fond de profundă tristeţe. Priveliştile în sine contează prea puţin, fiindcă acestea îşi anulează simbolicii piloţi: „Mai stăruie-n grădini, pe arse straturi,/ cu foi pleznite, varza nălucind./ O, suflete, grăbeşte să te saturi/ de chiotul din struguri ce s-aprind.// Sunt semne de plecare, ştim cu toţii./ Respiră guri străine sus, în zări./ Priveliştile-şi rod încet piloţii,/ mîncate de sticloase irizări.// O, frunzele gălbui ce se alungă/ ne amintesc de Rilke, de scrisori!/ Zadarnic ne mai bucuri, toamnă lungă:/culorile se sting ucise-n flori“ (Cîntec de toamnă). Iar ceea ce contează este în primul rând retragerea existentului în tipare: „Totul se stinge şi încet,/ ţărîna intră în tipar de umbre,/iar noi murim zîmbind, de neputinţa/ unor superbe, lîncede surîsuri…“ (Climate).