ŞTEFAN MELANCU, POEZIA SI RISIPIREA LUI ION STRATAN

La 75 de ani de la naştere şi la 25 de ani de la dispariţia scriitorului, editarea poeziei lui Ion Stratan a fost încheiată odată cu apariţia ultimei părţi, Opera poetică, volumul 3, Băbana, Editura Rocart, 2024-2025, după ce în 2024 au fost publicate primele două volume ale seriei. Peste 1.000 de pagini, reprezentând un efort considerabil, ce trebuie remarcat din capul locului, datorat poetului Călin Vlasie (şi echipei sale editoriale) şi, deopotrivă, lui Dan Gulea, îngrijitorul celor trei volume, semnând totodată prefaţa, notele şi referinţele critice. Fără a fi una strict filologică (aspect compensat, în parte, prin substanţiala prefaţă, intitulată semnificativ O vizită în laboratorul Ion Stratan), ediţia are, înainte de toate, meritul de a ne pune în faţă evoluţia unuia dintre poeţii optzecişti cei mai reprezentativi ai literaturii noastre contemporane, prin publicarea tuturor volumelor antume de autor, la care se adaugă un semnificativ volum postum, La umbra Greciei în floare…, publicat în 2017, mult după moartea dramatică din 2005 a poetului, finalizat însă (după sublinierea prefaţatorului) la începutul anului 2000, alături de un grupaj de poeme rostite de autor la radio în anii ‘90, editate în 2019 de Casa Radio. Un corpus editorial ce poate înlesni, ca atare, o privire panoramică asupra etapelor ce însoţesc creaţia poetică a lui Ion Stratan, cu temele (obsesive câteva dintre ele) şi stilistica în care evoluează acestea.

În privinţa etapelor de creaţie şi a modului în care a fost receptată opera lui Ion Stratan, o primă subliniere ce se impune este cea legată de o anume dificultate a discursului său poetic, dată de o cerebralitate infuzată printr-un ermetism manifestat la nivelul formal al sintaxei, ca şi al conţinutului pe care îl desfăşoară imaginarul liric. Fapt subliniat, încă de la debutul poetului şi apoi pe parcursul evoluţiei sale, de critici importanţi ai generaţiei şaizeciste – precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Cornel Regman sau Marin Mincu – sau, într-o enumerare restrânsă, de critici mai aproape de noi în timp, cum sunt Ion Bogdan Lefter sau Iulian Boldea. Am zăbovit, de altfel, asupra acestui aspect, cu exemplificări din etapa de început a poeziei lui Ion Stratan, într-o cronică legată de editarea volumului Opere, volumul 1 (Apostrof, nr. 3, a.c.), sub un titlu (Poezia ca dificultate şi risipire) indicând două dintre atributele ce marchează evoluţia creaţiei poetului. Poezia lui Ion Stratan este, ca atare, reluând ideea, una aşezată sub semnul dificultăţii pe care o impune lectura acesteia, remarcată într-un mod cât se poate de clar de critica de întâmpinare. Este însă, totodată, o poezie definită prin risipirea ce îi însoţeşte evoluţia de la un volum la altul. O risipire constând, subliniam în cronica amintită, în pierderea treptată a forţei vizionarismului de început, îndeosebi după volumele Desfacerea (1994) şi „Cîntă, Zeiţă, mânia..“ (1996) şi continuând într-un mod accentuat odată cu volumele publicate după anul 2000; risipire ilustrată însă, adaug acum, având în faţă ediţia integrală a operei poetului, şi prin alte aspecte. Unul dintre acestea îl reprezintă scrierea textelor într-un ritm deseori ameţitor – cum e cazul celor nouă poeme din ciclul Dansuri (din volumul O lume din cuvinte, 2001), din care opt sunt datate într-o aceeaşi zi (16 septembrie 1999), ameţitoare devenind, în aceeaşi măsură, graba cu care îşi publică volumele, câte două, în acelaşi an (Apa moale şi De partea morţilor, în 1998), trei (Zăpadă noaptea, Crucea verbului şi Oameni care merg, în 2000) sau chiar patru volume (Biserica ploii, O lume din cuvinte, Jocuri tăcute şi Spălarea apei, în 2001) – situându-se astfel la antipodul unui Ion Mureşan (născut în acelaşi an, 1955, şi împărţind, în 1983, acelaşi premiu al Uniunii Scriitorilor pentru poezie), autor până în acest moment, a patru cărţi de poezie, tot atâtea cât a publicat Ion Stratan, iată, doar în 2001. Există apoi un aspect derivativ din cel enunţat anterior, relevând – dincolo sau alături de efervescenţa debordant-editorială a poetului (un avânt contracronometru trădând febrilitatea sa structurală, intuindu-şi parcă sfârşitul devreme, fie şi asumat, al propriei vieţi) – cu determinări care ţin de o aceeaşi risipire inclusiv la nivelul conţinutului imaginarului poetic, echivalentă diluării discursului liric, odată cu o diversificare tematică nesedimentată îndeajuns. Astfel, dacă liniile imaginarului său poetic au o coerenţă specifică prezentă în debutul cu Ieşirea din apă, redată prin ceea ce Nicolae Manolescu sublinia, în marginea poemului inaugural, certitudinea faptului că, ideatic, „conţine un adevăr şi un program“, dacă în Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983) acelaşi critic vedea în chiar „dificultăţile acestei poezii“ faptul că „ele sunt adesea izvorul unor frumuseţi secrete şi enigmatice“, şi – în aceeaşi ordine a imaginarului poetic – dacă certitudinile valorice, cu care poetul îşi obişnuise cititorii şi criticii săi, există încă în Ruleta rusească, 1993 (redate prin ceea ce Ioana Pârvulescu – cronicarul de atunci al României literare – nota ca fiind „Ludicul pigmentat cu sarcasm sau îndulcit cu ingenuitate, bogăţia semantică şi implicit concizia, umorul care înmoaie brusc muchiile tari ale inteligenţei“, ori prin ceea ce Ion Pop înţelegea ca fiind, „cu multiplele ei perspective“, „un portret complex al poeziei lui Ion Stratan şi cât mai complet“, şi, subliniere importantă, „un fel de sinteză a unui moment din evoluţia generaţiei sale lirice“), în schimb, după 1994, volumele semnate de Ion Stratan se caracterizează tocmai prin risipirea de care vorbeam mai înainte, odată cu diminuarea expresivităţii şi implicit a cotei valorice a poeziei sale. Iar critica literară sesizează prompt o atare evoluţie, remarcând prezenţa unor formule obositor-repetitive şi, ca atare, estomparea în aria acestora a discursului liric, poetul îmbrăţişând o perspectivă precum cea remarcată de Al. Cistelecan (în Top-ten, 2000) „mai curând procedurală decât substanţială şi cu exaltarea mecanismelor de producţie textuală în maniere diverse“, ca „o soluţie de amalgam“ şi de „paradă a formelor“.

Tematic, parcurgerea creaţiei lui Ion Stratan, ilustrează un spaţiu diversificat al imaginarului său poetic, evidenţiat de Dan Gulea într-un mod cât se poate de avizat în prefaţa amintită. Aş accentua aici, mai mult, între marile teme ale creaţiei sale, relevanţa aparte pe care o are singurătatea ca marcă a interiorităţii sale poetice, în ciuda sociabilităţii sale exterioare (marcată prin nenumăratele dedicaţii ce îi însoţesc poemele), trădând o structură aflată permanent sub asaltul golului fiinţial; alături de, redată într-o cheie similară, prezenţa morţii, obsesivă încă din volumul de debut şi căpătând spre finalul evoluţiei poetice o aură tulburătoare şi încărcată de o suferinţă ontologică. Cât priveşte aspectele de ordin stilistic, parcurgerea operei lui Ion Stratan relevă o înscriere a liricii sale într-un amalgam de formule poetice, îmbrăţişând rând pe rând sau concomitent, de la un volum la altul, elemente ale poeticii moderniste (în linia infuziilor venite dinspre registrul mallarmean şi barbian, arghezian şi bacovian, cel din urmă cu o prezenţă masivă, inter- şi contextualizată în volumul De partea morţilor, 1998, în cele trei publicate în 2000 sau în O lume din cuvinte, 2001), dinspre imaginarul urmuzian în unele poeme sau suprarealist, odată cu inflexiuni ale neomodernismului stănescian (vizibile îndeosebi în interstiţiile limbajului poetic) şi cu prezenţa unor trăsături postmoderniste (cum sunt ludicul, ironia, intertextualitatea, jocurile lexicale din unele componente ale scriiturii sale). Repere ce ţin de însăşi evoluţia creaţiei poetice la Ion Stratan şi, în consecinţă, de o trăsătură structurală a spiritului poeziei sale (genialoid în esenţa sa), subsumată – în direcţia subliniată foarte bine de Letiţia Ilea, sub o interogaţie de ordin retoric „Cât e modernism, cât postmodernism, cât optzecism?“ (într-o cronică din 1999, în Apostrof, la volumul De partea morţilor) – „unei voinţe de schimbare şi înnoire perpetue“, fapt pentru care „în cazul unui poet de valoare, discuţia în termeni de generaţii, curente şi -isme este puţin productivă“. Iar Ion Stratan – dincolo sau în ciuda inconstanţelor valorice ale numeroaselor volume publicate, copulsivităţii păguboase a scrisului sau rătăcirii, mai cu seamă în ultimele volume, în registre alambicate tematic excesiv, şi care îl îndepărtează de valoarea probată în cărţile sale de început – rămâne, totuşi, unul din poeţii cei mai importanţi din ultimele decenii ale literaturii noastre. O antologie reprezentativă a poemelor sale (plecând chiar de la actuala ediţie de Opere), cu texte predominant din volumele publicate până în 1993 şi, într-o selecţie valorică riguroasă, din celelalte cărţi publicate ulterior, ar putea proba, fără dubiu, valoarea aparte a acestui dificil şi risipitor cu sine poet.