ELISABETA POP, NARATIUNI ALE CORPULUI

Când viaţa se scurge, cuvânt cu cuvânt…

Peter Esterhazi

Ceea ce mă interesează ca cititor lecturând Naraţiuni ale corpului. Boală şi discurs (Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2025) – carte pe pe are am primit-o de la autoare, Daniela Şilindean, o tânără şi dragă prietenă, jurnalistă, profesoară, critic de teatru – este tocmai felul în care aceasta reuşeşte să-i „interogheze“, despre CORPUL în suferinţă, pe câţiva artişti şi scriitori, unii debutanţi odată cu boala, alţii celebri. De ce pe ei? Citind scurta prefaţă a Danielei Şilindean, realizezi că tocmai de la spectacolele şi concertele teatrale şi muzicale speciale, cum vom vedea, de la cărţile unor scriitori-mărturisitori i se trage autoarei, nelipsită din peisajul teatral-literar-artistic din România şi nu numai, dorinţa de a da glas uneia dintre cele mai grave teme, anume aceea legată de boală, de suferinţă, de moarte.

Din studiile de caz, cum se spune în limbajul specializat, voi alege în primul rând comentariul autoarei privind boala lui Sławomir Mrożek. O afazie provocată de leziuni pe creier îi blochează exact limbajul, preţiosul său instrument de lucru, sensul existenţei sale. Uită limbile vorbite până atunci, nici polona n-o mai înţelege. Alege să devină Baltazar, însuşindu-şi o nouă identitate, reînvaţă să rostească cuvinte, e capabil să judece noua lui stare, dramatică, aproape absurdă, de neacceptat, amintindu-ne de cunoscutul şi mult citatul slogan: „câtă luciditate, atâta dramă“. Parţiala salvare, dacă o putem numi aşa, tot dinspre literatură îi vine.

Un alt caz, este cel ilustrat de Vintilă Mihăilescu, căruia profesia de antropolog i-a servit, la debutul şocant al bolii brutal anunţate, pentru o analiză, cum observă şi autoarea cărţii, mai pertinentă, mai profesionistă nu atât a cauzelor bolii (cancer), aproape mereu imposibil de explicat, cât a precarelor mijloace de tratament din România. El vorbeşte despre „pacienţii preferenţiali“, despre sistemul medical din România, despre absenţa aproape totală a dialogului medicului cu pacientul. Cu o luciditate remarcabilă, urmărind degradarea treptată a corpului, pierderea identităţii, noua identitate de pacient însemnând o trecere cumva într-o „castă inferioară“, dependenţa de medici, de spital, de medicamente, blocând orice tip de participare activă şi privând, în cele din urmă, individul de libertate. O libertate care devine, în noua situaţie, pur şi simplu inutilă. În acest context, într-o situaţie privilegiată se află Péter Esterházy. Era deja un cunoscut, chiar celebru scriitor, când vestea, căzută ca un trăsnet (cancer la pancreas) l-a descumpănit pur şi simplu. De aici poate decurge şi poziţia diferită a lui. Şocul, odată depăşit oarecum, ia brusc forma unei revolte, capabile poate să descurajeze evoluţia bolii. Poate de teamă, poate dintr-un soi de complex, sau poate de indignare, el se îndârjeşte să plonjeze rapid din mizerabila realitate în imaginarul unde totul este posibil. Încercând să râdă de ea, de boală, să ia peste picior surprinzătoarele, neplăcutele neajunsuri, scriitorul continuă, cât îl vor mai ajuta corpul şi mintea, încă limpede, să scrie. Cu indignare, cu ciudă, cu revoltă, cu cinism, uneori chiar cu sadism, dar şi cu umor nu o dată. Până la visata „armonie celestă“, scriitorul „pluteşte fără spaţiu şi timp“. E zdrobit la aflarea documentelor din care reiese limpede că tatăl lui, atât de stimat, de iubit, a fost turnător, dar va continua să scrie, cu furie, cu revoltă mocnită.

Un alt caz este cel al unui mare artist, Pippo Delbono, cu o bunătate rarisimă şi o sensibilitate îngerească, pe lângă talentul ieşit din comun, bântuit de boala celor „fără măsură“ (seropozitiv). Pippo nu vorbeşte niciodată de boala sa, ci adună lângă el, făcând teatru altfel, spectacolele lui devenind sărbători, înălţătoare preamăriri ale omului, nu simple spectacole teatrale, ci semne de iubire şi încurajare, de solidaritate şi de omenie. Iubire biblică pentru cei fără minte, slabi şi fără apărare, asta e ceea ce au primit oamenii de la artist Bobo.

Alte cazuri, cele reprezentate prin doi oameni tineri, Suleika Jaouad, de 21 de ani care tocmai îşi căuta un job, entuziastă şi plină de viaţă, şi neurochirurgul Paul Kalanithi, profesionist, încrezător în viitorul lui, îndrăgostit deopotrivă de frumoasa lui soţie şi de nobila lui profesiune. Amândoi află, fiecare în alt colţ al planetei, că au boli care condamnă la moarte. Suleika are leucemie mieloidă acută – nu auzise în viaţa ei de aşa ceva–, iar Paul, cancer pulmonar, stupefiat să devină de la o zi la alta pacient, dintr-un reputat chirurg şi eminent diagnostician. Amândoi ies tulburaţi din spaţiul social, sunt debusolaţi, aruncaţi brutal şi complet nepregătiţi într-o irealitate, încep un tratament de lungă durată, chimioterapie, după care încearcă să reintre în lumea reală. Suleika, părăsită de fostul partener, se simte tot mai izolată, „între două lumi“, iar Paul hotărăşte cu soţia să aibă unui copil. Disperare, încercare de a forţa mâna destinului? Cine ştie exact să spună! Cei doi, fiecare în felul său, par a fi găsit modul în a-şi spune povestea, dacă nu imposibila scăpare, măcar o alinare. Sau poate simpla dorinţă de a lăsa ceva în urmă.

Autoarea cunoaşte cazuri concrete, interesante nu atât pentru cei în cauză, cât pentru cercetători, pe care le descrie şi le analizează dintr-o dublă perspectivă: livrescă şi umană. Aşa cum sunt Andrew Solomon, cu dramatica confesiune, Demonul amiezii şi o anatomie a depresiei, sau Oliver Sacks, cu Ochiul minţii. În plus, sunt trecute în revistă şi spectacole care vorbesc despre boli, dar, uneori, şi despre încercări de depăşire a propriilor limite, în cazurile speciale în care intervin familia, prietenii sau pur şi simplu jocul pe scenă (precum Marina Starace, o Penelopă convingătoare, diagnosticată cu schizofrenie şi tulburări bipolare, apoi spectacolul de la Teatrul „Aureliu Manea“ din Turda, Vertij, gândit şi regizat de Mihai Măniuţiu, dedicat mamei sale suferind de Alzheimer, sau pianista Lilian, suferind de aceeaşi afecţiune, dar reuşind să interpreteze, fără cusur, o partitură muzicală dificilă). Am putea adăuga, din ce ştim, şi spectacolul de la Reactor Cluj, semnat de Andrei Măjeri, Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois, de Cosmin Stănilă, actriţa Emoke Kató, personajul suferind de Alzheimer, fiind premiată de UNITER pentru excepţionala interpretare.

Cartea Danielei Şilindean se citeşte şi ca un savant tratat de medicină, dar, mai ales, ca literatură bună, ca un roman, un roman ale cărui personaje îşi povestesc viaţa, nu pe rând, ci întrerupându-se, din când în când, parcă încercând astfel să mai pună o frână timpului care, în cazul lor presează. Cititorul e tentat, la finalul lecturii, chiar să întrebe, dar nu are pe cine, ce s-a mai întâmplat cu artiştii şi scriitorii suferinzi, care se aflau în tratament. Trăiesc, mai scriu, mai joacă, mai există?