Radu Găvan

1. Printre cele mai mari pericole legate de inteligenţa artificială mi se pare acela de a o lăsa să ne folosească, în loc să o folosim noi, aşa cum s-a întâmplat cu telefoanele, mulţi dintre noi devenind dependenţi de nişte cutiuţe care ne consumă adesea un timp foarte preţios fără să ne ofere nimic, sau mai nimic, în schimb. Similar, dacă începem să lăsăm inteligenţa artificială să gândească prea mult în locul nostru, ce se va întâmpla cu propria noastră inteligenţă? O minte pe care nu o pui la treabă ajunge să fie o minte odihnită – şi ştim cu toţii ce înseamnă asta.

Referitor la cele două traduceri, sunt lucruri care-mi plac mai mult la cea a lui Philippide, şi altele, mai puţine, pe care le prefer la cea a lui ChatGPT. Sunt şi unele care nu-mi plac deloc la traducerea lui ChatGPT, dar pe care cred că le-ar putea ajusta cu uşurinţă. Depinde ce aspecte ale creativităţii umane avem în vedere şi ce fel de pericol, ţinând cont că omul este, la urma urmei, cel mai mare pericol pentru om. Eu nu mă simt ameninţat, ca scriitor, de inteligenţa artificială. Nu o văd ca pe un duşman, ci mai degrabă ca pe ceva pur şi simplu diferit, interesant, un instrument util, mai ales în documentare, dar care trebuie folosit cu atenţie şi măsură. Oricum, singurul inamic real al unui scriitor este chiar el însuşi, nu alţi scriitori, şi, cu siguranţă, nu inteligenţa artificială. În scris sunt anumite lucruri pe care aceasta nu le poate simula, e vorba în primul rând de acel ceva care ne face profund umani, care face ca o carte să te atingă şi să rămână cu tine. Totuşi, e interesant că, uneori, inteligenţa artificială pare mai umană decât unii oameni. E o iluzie, desigur, dar poate una menită să ne înveţe câte ceva despre regăsirea umanităţii.

2. Nu văd de ce nu ar fi un ajutor preţios pentru unii traducători. Orice ne poate ajuta ar trebui folosit, păstrând însă o anumită vigilenţă, pentru a nu ajunge în situaţia de care vorbeam mai sus, şi anume să nu ne mai folosim creierul.

Haideţi să vorbim despre ceva care ne interesează în mod direct: literatura română în străinătate. Oricum am lua-o, avem puţini traducători din română în alte limbi, iar o traducere poate dura mult. De asemenea, editurile şi agenţii doresc să citească fragmente – sau chiar întreaga carte – înainte să ia o decizie. Uneori, autorul plăteşte din propriul buzunar traducerea acelor fragmente, asumându-şi riscul ca traducerea să nu trezească, în cele din urmă, interesul agentului sau al editurii. Aceste lucruri ar putea fi simplificate. Dacă traducătorii şi editurile ar reuşi să colaboreze eficient cu inteligenţa artificială, păstrând calitatea sau, de ce nu, îmbunătăţind-o, şi scăzând în acelaşi timp durata şi costurile traducerii, toată lumea ar avea de câştigat.

Înţeleg că uneori poate exista o reticenţă în privinţa noului, a transformării, dar aceasta este, până la urmă, calea de a evolua. Faptul că respingem cu înverşunare anumite lucruri nu înseamnă că ele nu există şi nu ne vor influenţa vieţile.