Rodica Baconsky

Să-i fim recunoscători revistei Apostrof pentru că, iniţiind Ancheta A: Traducător vs ChatGPT, ne-a oferit, spre comparaţie cu interpretarea mai sus-numitului ChatGPT, traducerea Albatrosului lui Baudelaire în versiunea lui Al. Philippide. Ne-a reamintit, de fapt, ce este Poezia – ezitanta întâlnire dintre „sunet şi sens“ despre care vorbea Valéry − şi ce înseamnă traducerea de poezie, „Umdichtung“ cum o numea Stefan George, poem împletit în jurul poemului original, iar Jean-Yves Masson, „moartea şi renaşterea poemului“. Operaţie delicată, pe muchie de cuţit, prin care fiecărei respiraţii i se substituie o alta, îngăduindu-i astfel poeziei reîntoarcerea în lume. Euridice revenită din infern. Întâlnirea dintre cele două sufluri, dintre două limbi, e de două ori modulatoare, ritmurile, imaginile, pulsiunile tainice se recunosc, se confruntă, se delimitează. Adevărat turnir. Alchimia traducerii de poezie e consumptivă, niciodată total gratifiantă. E rupere de sine şi sporire de sine, adaugă şi ia, deopotrivă. E un program cu figuri impuse, pretinde antrenament lingvistic şi de cultură literară; e plăcerea jocului cu tâlcul şi armonicele vorbelor.

Am simţit nevoia acestei introduceri în cheie lirică mai înainte de a trece la răspunsuri, pentru că, ducând mai departe ideea variantelor AI, i-am solicitat politicoasei Babel Machine (DeepL şi ChatGPT), prin formulări ţintind o traducere adaptativă, mai multe rezultate.

Albatrosul

Adesea, pentru a se distra, membrii echipajului

prind albatrosi, păsări mari de mare,

care îi urmăresc, indolenţi tovarăşi de călătorie,

pe nava care alunecă pe abisurile amare.

 

De îndată ce sunt aşezaţi pe punţi,

Aceşti regi ai cerului, neîndemânatici şi ruşinaţi,

Îşi lasă cu milă aripile mari şi albe

Să atârne lângă ei ca nişte vâsle.

 

Ce călător înaripat, ce neîndemânatic şi slab!

El, care era odată atât de frumos, acum este comic şi urât!

Unul îşi irită ciocul cu o pipă,

Celălalt mimează, şchiopătând, infirmul care zbura!

 

Poetul este asemănător prinţului norilor

Care bântuie furtuna şi râde de arcaş;

Exilat pe pământ în mijlocul huiduielilor,

Aripile sale uriaşe îl împiedică să meargă.

(DeepL)

 

 

Adesea, spre amuzamentul lor, marinarii

Prind albatrosi, păsări uriaşe ale mărilor,

Ce-i urmează, indolenţi tovarăşi de călătorie,

Pe vasul ce alunecă peste prăpăstii amare.

 

De-abia i-au aşezat pe scândurile punţii,

Că aceşti regi ai azurului, stângaci şi ruşinaţi,

Îşi lasă, cu milă, marile aripi albe

Să târască lângă ei, asemenea unor vâsle.

 

Călătorul înaripat – cât e de stângaci şi slab!

El, altădată frumos, cât de caraghios şi urât e acum!

Unul îi gâdilă ciocul cu o pipă aprinsă,

Altul imită, şchiopătând, pe cel schilod care zbura!

 

Poetul se aseamănă cu prinţul norilor,

Ce trăieşte furtuna şi râde de săgeţi;

Exilat pe pământ, printre huiduieli,

Aripile-i de uriaş îl împiedică să meargă.

(ChatGPT 1)

 

 

Adesea, doar de dragul de-a glumi, marinarii

Prind albatrosi – uriaşe păsări de mare –

Ce-n urma lor plutesc, tovarăşi solitari,

Pe corabia ce taie adâncuri amare.

 

De-abia i-au pus pe punte, că-ntr-o clipă,

Aceşti regi ai cerului, stângaci şi ruşinaţi,

Îşi lasă aripile mari, de nea şi risipă,

Să se târască-n jale pe lângă ei, uitate.

 

Călătorul înaripat – cât e de slab şi trist!

El, mândru altădată, acum e caraghios!

Un marinar îi joacă-n cioc cu un narghilist,

Altul şchiopătând îl imită batjocoritor, pidosnic.

 

Poetul e asemenea prinţului norilor,

Ce zboară peste furtuni, sfidând săgeata grea;

Dar exilat pe pământ, sub huiduiri şi zboruri,

Aripile-i de uriaş nu-l lasă a păşi cândva.

(ChatGPT 2)

 

 

Adesea, de amuz, pe valuri, marinarii

Prind albatrosul, rege-al mărilor pustii,

Ce-n urma corăbiei pluteşte, tovarăşarii,

Pe-adâncuri amare, alunecând zglobii.

 

De cum îl lasă jos pe scândura udată,

Aceşti regi ai azurului, stângaci şi ruşinaţi,

Îşi lasă trist aripile lor de zăpadă,

Ca nişte vâsle grele, pe lângă ei târâţi.

 

Cât de nevolnic e călătorul cu aripe!

El, ce fusese mândru, acum e caraghios!

Unul cu pipa-i arde ciocul, să-l înţepe,

Altul, şchiopătând, mimează zborul jalnic, gros.

 

Aşa-i şi Poetul – prinţ al norilor pustii,

Ce-nfruntă furtuna şi râde de săgeţi;

Dar, izgonit pe lume, printre batjocorii,

Îl stingheresc aripile-i uriaşe, grele, reci.

(ChatGPT 3)

 

Dincolo de ritm şi muzicalitate, inexistente în toate variantele AI, dincolo de contrasensuri şi nonsensuri, de acorduri gramaticale ratate, de rime plate ori false, ori „invenţii“ lexicale jalnice, ceea ce frapează în „creaţiile“ programelor amintite e vidul emoţional. De la o traducere (aproape) literală a poemului (ChatGPT 1 şi DeepL), la cele mai elaborate (sub incidenţa unei cereri mai sofisticate, v. ChatGPT 2 şi ChatGPT 3), se poate urmări, fără îndoială, o încercare de „adecvare“ la constrângeri. Se pot recunoaşte ţăndări de metafore, culese de ici şi de colo, arhaisme bizare (ChatGPT 2 a reacţionat la indicaţia indirectă Baudelaire şi excelează în materie propunând elemente de limbă română secolul XIX), alături de cuvinte „halucinate“, datorate imperativului rimă. Avem, pe de o parte, o tentativă meritorie de text în oglindă, iar, pe de alta, de „creativitate“ asociată, de bună seamă, cu ideea de poem. Cel mult, însă, transpunerile furnizează „conţinut“. Mi se va spune că bazele de date semantice pentru limba română sunt încă insuficient „hrănite“, că nu cumulează corpusuri literare şi culturale, dacă nu exhaustive, cel puţin extrem de întinse; că limbajul se rafinează cu fiecare etapă de surclasare a performanţei anterioare, că reţelele adverse generative (GAN) şi modelele de învăţare profundă specifice pentru poezie şi stilul literar (?) vor reuşi o transpunere compatibilă, că traducerea va câştiga în fidelitate „creativă“. Rămâne de recuperat doar… poezia.

1. Revenind la întrebări, nu cred, cel puţin la ora actuală, că profesia de traducător e perimată. Că ea s-a schimbat foarte mult, şi va continua să se remodeleze de când au apărut Google & Comp şi AI , e la fel de adevărat. Nu te mai pierzi în dicţionare, nu mai răsfoieşti enciclopedii în căutarea vreunui nume necunoscut, nu mai citeşti Mémoires d’outre-tombe (şase volume in-quarto) ca să reperezi un citat, totul (sau aproape) e la un clic distanţă. Acum lucrezi pe PC, colorezi variaţiunile, sinonimele, ştergi, revii, imprimi, dar, apoi, citeşti şi reciteşti, cu creionul în mână vânând virgulele poznaşe sau cine ştie ce năstruşnicii care s-au strecurat, noaptea visezi soluţii incredibile şi, încetul cu încetul, textul dobândeşte ritm şi fluiditate, nodurile sensului se dezleagă. Ca şi creaţia, traducerea se înscrie în timp şi, dacă există clipe (rare) de iluminare, restul e lectură, răbdare, căutări, învăţare permanentă, exerciţiu de memorie. Mai e şi sensibilitate, plasticitate a gândirii, spirit creativ, ureche muzicală. Traducerea mai înseamnă şi etică, respect pentru proprietatea intelectuală. Or, când maşina îţi oferă traducerea, substituindu-ţi-se, ea nu face decât să asambleze ca într-un puzzle frânturi de fraze (ale cui?), însuşite din corpusuri generale sau dedicate, statistic posibile/probabile, contextualizate parţial în funcţie de algoritmi, ba chiar, pentru cele mai noi, profilate pe stilul unui autor sau pe tipuri de opere. Maşina citează fără ghilimele, ba uneori asociază traducerea cu interpretarea sui generis a textului aşa cum l-a „înţeles“. Aici survin, deopotrivă, probleme de etică şi dificultăţile în traducere: în momentul în care apare abaterea de la normă, elementul straniu, aparenta sincopă a sensului sau fantezia dezlănţuită a limbajului, soluţiile devin aberante. Aici se situează ireductibilul, inefabila frontieră între original şi proiecţia lui liniară generată de program: în asperităţi, în imperfecţia jucată, în devianţa expresivă, în emoţia inaccesibilă maşinii, proprie doar umanului. Incomensurabilului informaţional al AI îi răspunde cunoaşterea limitată a traducătorului, dublată însă de experienţa afectivă directă sau indirectă, de propria relaţie cu limbajul, de sensibilitatea la reverberaţiile intertextuale.

Traducerea cu ajutorul AI e lenifiantă, soporifică, fiindcă minimizează efortul intelectual, servind fast-food cu gust identic, fără savoare, hilar pe alocuri, uniformizând dar făcând, e drept, mici economii de timp. Posteditarea şi revizia, necesare atâta vreme cât maşina bate câmpii, par mai dispuse să accepte neutralitatea emoţională şi nu sunt atât de cronofage – implicarea nu e aceeaşi. Asta nu înseamnă că nu se va recurge, vrem, nu vrem, ne place, nu ne place, la AI în traducere, cu toate riscurile de care pomeneam. Costuri mai mici şi etica plecată în vacanţă!

Nisipuri mişcătoare, deci, pentru traducere şi traducători. Dar asta nu mă împiedică să sper că creativitatea umană va găsi portiţa de ieşire. Aşa cum a imaginat o inteligenţă artificială, va şti să inventeze antidotul când aceasta se va malingniza.

2. Concurenţă neloială fără dubiu, dar nu din partea AI, care e o „maşină“, un „program“, ci a celor care vor pretinde viteză de raliu în traducere fără să fie deranjaţi de inadvertenţe, interpretări eronate, plagiat cu surse multiple, nivelarea reliefurilor textuale. Minima rezistenţă poate fi şi în traducere un mod de existenţă. Şi, de fapt, şi este şi la ora actuală, dincolo de discuţiile aprinse în jurul AI (care seamănă tot mai mult cu cele despre Covid-19. La fel de „fructuoase“, doar că pentru ea încă nu avem vaccin.) Când eşti silit să traduci un număr impresionant de pagini ca să faci faţă, nici etica, nici estetica nu vor fi gândul dintâi. Ar fi nevoie de solidaritate, de echitate, de recunoaşterea deplină a profesiei, de semnalarea obligatorie a intruziunilor AI…

Până când toate îşi vor găsi rezolvarea, îngăduiţi-mi, însă, să sugerez o altă anchetă: creaţia vs AI. Pentru că, m-aş întreba, ce va traducere AI? Un roman scris de AI? Aşa cum o voce AI cântă o melodie AI?