IOAN CRISTESCU, „MAITRE“ ION OMESCU, CENTENAR

Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la naştere şi 25 de ani de la plecarea voluntară dintre cei vii, în urma unei depresii, a eseistului, actorului, poetului şi dramaturgului Ion Omescu. Pentru multă lume, numele său nu spune mare lucru, deşi, în anii ’50-’60 ai secolului, dacă răsfoim presa vremii, este adesea remarcat pentru rolurile sale din Bucureşti sau Iaşi; pentru piesele sale scrise şi jucate la Teatrul Naţional din Iaşi, la cel din Bucureşti, la Teatrul Nottara; pentru volumele sale de eseuri shakespeariene Hamlet şi tentaţia posibilului sau Sensul ironiei, chiar dacă, din perioada 1948, când a terminat Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti şi până în 1972, când rămâne în Occident, deci 24 de ani, jumătate i-a petrecut în închisorile comuniste.

Prima condamnare a fost în 1948, 6 ani, pentru fuga din ţara „în care se va întâmpla ceva foarte rău“ alături de prietenul scenograf Mircea Marosin. Au fost arestaţi, aproape de Viena, în zona sovietică a Austriei şi retrimişi în ţară autorităţilor comuniste, pentru ispăşirea pedepsei. După prima temniţă, la celebrul Canal Dunăre-Marea Neagră, în primul val de exterminare a deţinuţilor politici, a urmat o a doua în 1956, anul Revoltei maghiare, după o percheziţie la un prieten (Ştefan Augustin Doinaş). În geanta sa se găsea un manuscris al unei proze despre ororile detenţiei, pe marginea căruia Constantin Ţoiu, după propria mărturisire, a notat Shoking. Peste ani, prozatorul Galeriei cu viţă sălbatică va aminti şi va mulţumi lui Ion Omescu pentru nedivulgarea la anchetă a numelui său, ce s-ar fi soldat şi pentru el cu o detenţie de minim 5 ani. Cea de-a doua detenţie a fost în lagărele din bălţile Dunării (Salcia, Balta Brăilei, Stoeneşti), unde i-a întâlnit pe Alexandru Zub, Constantin Florin Pavlovici, Alexandru Mihalcea şi alţii, care în memoriile lor amintesc de intelectualul, poreclit „maître“ Ion Omescu, „una dintre cele mai fascinante personalităţi pe care le-am întâlnit în puşcărie“ (Alexandru Mihalcea).

Despre această perioadă, condiţiile mizerabile şi torturile îndurate sunt multe mărturii ale supravieţuitorilor şi, în aproape toate, numele deţinutului erudit apare în formulări elogioase. Ion Omescu nu a scris memorii, ci doar un roman autobiografic, Omul cu cicatrice (L’homme à la balafre), apărut în Franţa în 1999, coincidenţă sau nu cu titlul nuvelei lui Jack London The Man With the Gash. În volumul de poeme Filtru nu intră toate poemele pe care colegii de detenţie le-au reţinut în memorie, creând în jurul lui Ion Omescu o aură de legendă nu doar ca erudit şi poliglot, ci şi ca poet. Este cazul acestui dur poem Torquemada către curteni: „Priviţi! În urma corbilor coboară/ Spre oasele fierbinţi, un serafim. Pe cei purificaţi în astă-seară /Veniţi să-i plângem şi să-i fericim!/ De ce vă-ntoarceţi ochii de la mine?/ De ce pe faţă umbre vi se-aştern?/ Mai bine-o Andaluzie-n ruine/ Decât o Andaluzie-n Infern!/ Eu ştiu că floarea Spaniei se duce./ Pe galioane protestanţii fug!/ Dar, pentru cel care-a murit pe cruce/ Aş pune şi arhanghelii pe rug!/ Abia de poate cerul să respire/ De-atâta fum. Şi cât de trişti sânt cei/ Ce pustiiră lumea din iubire!/ Rugaţi-vă, curteni, şi pentru ei!“, publicat în revista ASTRA, an XV, nr. 6 (225), 1990. Poemul lui Ion Omescu a fost reconstituit din memorie de Eugen Luca, unul dintre cei doi fraţi gemeni (celălalt, Tiberiu), şagunişti care au ajuns la Aiud pentru că au scris pe tabla clasei în care „învăţau“ – „Trăiască Regele!“. Aveau 16 ani! Au „ieşit“ în 1964, cu toată lumea „bună“. Aveau deja, aproape dublul vârstei la care fuseseră închişi. Adolescenţii se bucurau de faima de a avea o memorie excepţională. Astfel, au devenit biblioteca tezaur a Aiudului. Am publicat în anii 1990-1992, în ASTRA un ciclu de poeme inedite, memorate de cei doi fraţi (Dumnezeu să-i odihnească!) în zarca Aiudului. Aşa este cazul cu acest poem compus de Ion Omescu (mort la Paris, în 2000), actor, matematician, dramaturg, teatrolog şi coleg de zarcă la Aiud cu cei doi adolescenţi, text preluat de pe blogul lui Vasile Gogea. Dincolo de sugestia sistemului totalitar al celebrului controlor al conştiinţelor putem face, fără să exagerăm, o legătură aluzivă cu lumea lui Petre Sirin şi a memoriilor sale din Castele în Spania. Din textul de mai sus ar fi trebuit omisă calitatea de matematician pe care nu o avea, avea însă cunoştinţe de drept. Nu este prima dată când lui Ion Omescu i se atribuie elemente biografice greu de demonstrat. El însuşi aruncă o umbră a discreţiei asupra propriei biografii, după cum mărturiseşte într-un interviu acordat Marianei Şipoş: „Doamnă, pentru că am căutat eu să fiu absent! Shakespeare, care este marele meu model, a lăsat lumii două mari daruri: primul este opera lui, al doilea este faptul de a se fi abţinut de la orice comentariu asupra operei lui şi de a se strădui toată viaţa să şteargă urmele“.

De la ieşirea din detenţie în 1965, după o perioadă de muncă în construcţii, intrată şi aceasta în legendă prin Catrinel Popescu, nepoată a actorului (se spune că doamna Bulandra văzându-l pe un şantier a exclamat: „Vai, Ionele, ce murdar eşti!“. Răspunsul a venit prompt: „Da, doamnă, doar pe dinafară!“) şi, până în 1972, scrie piese de teatru, joacă pe scena aceluiaşi Teatru Naţional din Iaşi, apoi la Bucureşti, este remarcat la superlativ pentru rolurile din Romeo şi Julieta, Bălcescu, Coriolan, publică eseuri în revista Teatrul, Cronica etc. În 1970 descoperim în paginile revistei Teatrul o scrisoare deschisă adresată lui Corneliu Sturzu, directorul Naţionalului ieşean la acea vreme, poet bine ancorat în conjunctura ideologică a vremii prin lirica sa patriotic-proletcultistă, dacă la vârsta de 35 de ani conduce scena reprezentativă a Iaşului. În scrisoare, Ion Omescu îi reproşează înlocuirea în repertoriu a piesei Hamlet, rol în care trebuia să joace, în regia lui Crin Teodorescu, dar care decedase între timp, cu Henric al IV-lea. La doi ani distanţă, Ion Omescu publică Hamlet sau tentaţia posibilului, o carte-eseu despre care critica literară şi teatrală, prin Laurenţiu Ulici, George Banu, Florin Faifer etc., au scris laudativ.

Personaj hamletian el însuşi, Ion Omescu ne propune un prinţ danez, om al timpului său, fidel cititor al eseurilor contemporanului său Montaigne, un Hamlet ce-l întâlneşte la Wittenberg pe Giordano Bruno, pedepsitul de Sfântul Oficiu „în cel mai blând fel cu putinţă, fără vărsare de sânge“, propovăduitorul numărului infinit al lumilor, cunoscător al lucrării lui Copernic De Revolutionibus orbium celestium (1543) prin creatorul său Shakespeare. Hamlet este şi om al tuturor timpurilor.

În perioada 1968-1972 publică Dramele puterii: teatru, 1968 – cu piesele Veac de iarnă, Vlad Anonimul, Săgetătorul, volumul de poeme Filtru, piesa Fratele meu cu solzi de aur, Hamlet sau ispita posibilului (1971), Iadul şi pasărea (1972), Semnul ironiei. Măsură pentru măsură. Coriolan (1972) şi ediţia a doua Teatru, cu piesele din Dramele puterii, la Editura Eminescu, 1972. Îl regăsim în colecţia revistei Teatrul cu o rubrică Cronica histrionului, ce conţine scurte meditaţii pline de ironie asupra rostului actorului, spectatorului şi mai ales asupra scenei în ansamblul ei. În aceeaşi perioadă a jucat pe scena Naţionalului ieşean, a celui bucureştean, iar piesele sale au fost montate în premieră astfel: Veac de iarnă (dramă neistorică), la Iaşi, în 1967, spectacol remarcat de criticul de teatru Călin Căliman, dar şi „un text revelator pentru evidenţierea unui talent autentic şi sensibil“. Criticul influent al României libere, Radu Popescu, salută nu doar spectacolul, ci şi „scriitura de mare stil cult, deşi uneori cam caligrafică, care are, în afară de spiritul cald, vibrant patriotic, o serie de realizări şi promisiuni, care ar merita să o împingă dincolo de interesul unui singur teatru şi al unui public local, relativ limitat. Intrarea lui Ion Omescu în dramaturgie se face sub cele mai bune auspicii, şi cred că putem aştepta mult de la acest nou dramaturg“. Aceeaşi piesă este salutată ca spectacol şi la Teatrul de Stat Oradea în acelaşi an. Anonimul a avut premiera la Teatrul Nottara în regia „corectă“ şi „fidelă textului“ a lui Dan Nasta, artist emerit, în 1968, şi despre care C. Paraschivescu, într-o cronică amplă remarcă faptul că: „Elementele piesei se orânduiesc astfel după criteriile mai largi ale unei dezbateri de atitudine, pretextul devine o ipoteză de lucru, întâmplările depăşesc stricta lor delimitare pentru o asociere mai cuprinzătoare, peste spaţii şi vreme, de natură filozofică“. În caietul-program semnează o prezentare Alexandru Paleologu, secretar literar al teatrului, fostul prieten şi coleg de temniţă care va deveni, după 1990, ţinta reproşurilor lui Ion Omescu pentru calitatea de informator. Săgetătorul a fost publicată iniţial în revista Teatrul, nr. 11/1968 şi la distanţă de o lună a avut premiera la Teatrul Naţional din Iaşi, în regia Soranei Coroamă, scenografia Mircea Marosin, spectacol ce-i provoacă cronicarului Florin Tornea un text entuziast. Rebelul sau Fratele meu cu solzi de aur are premiera în 1970, în regie proprie şi beneficiază, în caietul-program, de recomandarea lui Horia Lovinescu. Anonimul se joacă şi la Teatrul de Stat din Bacău în 1969, an în care Săgetătorul are premiera şi la Constanţa.

• Scenă din Parvenitul de Autor anonim, regia Ion Omescu, la Theater Arnhem.

Iadul şi pasărea este publicată iniţial în numărul din ianuarie 1972 al revistei Teatrul, în toamnă în volum la Editura Cartea Românească, ca în acelaşi an să aibă premiera la Teatrul Naţional din Bucureşti, sub directoratul lui Radu Beligan, în regia lui Alexandru Finţi, aflat la sfârşitul carierei. Este anul în care, la Naţionalul bucureştean, Radu Beligan anunţă, într-o înregistrare de arhivă TVR, următoarele premiere: Lucian Pintilie – Pescăruşul, David Esrig – Furtuna, Liviu Ciulei – Zodia taurului de Mihnea Gheorghiu, Mihai Berechet – Dulcea pasăre a tinereţii de Tennessee Williams.

În intervalul dintre prima şi a doua detenţie este actor la Naţionalul ieşean, unde iese în evidenţă prin roluri precum: Bălcescu a lui Camil Petrescu, Beckett, Romeo, despre ultimul rol, într-o cronică publicată în revista Teatrul, Ştefan Augustin Doinaş notând: „Ion Omescu spune versul shakespearian cu o claritate pe care am dori-o uneori estompată, dar care – trebuie să recunoaştem – îi asigură superioritatea faţă de toţi ceilalţi interpreţi“.

În urmă cu 24 de ani, a sosit pe adresa Muzeului Naţional al Literaturii Române un corpus de afişe, caiete program, decupaje de presă şi fotografii ambalate într-o cutie de hârtie fotografică, marca Kodak, însoţite de două scrisori, una în română semnată de Mircea Marosin şi una în franceză a domnului Philippe Héliès, legatar testamentar, adresate fostului director Alexandru Condeescu. Acest corpus a intrat în arhivele MNLR şi soarta a făcut ca în urmă cu puţin timp să-l cercetez ca să-mi dau seama că anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea unui impresionant eseist, actor, regizor, dramaturg, Ion Omescu, rămas în conştiinţa multora, care l-au cunoscut ca intelectual erudit, poet al închisorilor comuniste şi mare exeget al operei shakespeariene. Pentru cercetătorii Marelui Will, lucrarea lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru şi Hamlet sau ispita posibilului de Ion Omescu, în varianta din 1971 sau cea din 1999, au devenit lucrări de referinţă, complementare. Eseul din ediţia princeps conţine la final o scrisoare adresată lui Jan Kott, a cărui exegeză era destul de recent tradusă în română de Anca Livescu şi Teofil Roll, la Editura pentru Literatură Universală, 1969. Subintitulat simplu eseu, volumul pare a fi, dincolo de o demonstraţie de erudiţie şi, cu o sintagmă vulgară, shakespeareologie avansată, o exegeză din care respiră elemente autobiografice („Dar ne este îngăduit să presupunem că Shakespeare, punând o parte din el în acest prinţ, n-a ezitat să strecoare ceva şi dintr-o anume experienţă personală, ale cărei indicii le găsim în celebrele sonete adresate misteriosului W.H.“), insinuări şi referinţe la actualitatea nu a personajului, ci a temei eliberării, a posibilului: „Hamlet ne este aproape prin chiar structura spiritului său care se exersează frenetic în posibil şi se cufundă în el. Asemenea civilizaţiei născute sub ochii noştri. În această rătăcire în posibil, dincolo de Bine şi de Rău, epoca noastră o întâlneşte pe aceea a prinţului. Dovezi, amândouă, ale excelenţei şi mizeriei umane“.

Pomeneam mai sus scrisoarea deschisă adresată directorului Teatrului Naţional din Iaşi, prilejuită de scoaterea din repertoriu a piesei Hamlet, în care, în rolul titular, ar fi trebuit să joace. Nu a jucat, dar, după doi ani, în 1971, publică acest eseu Hamlet sau tentaţia posibilului, volum reluat peste ani la Paris, premiat în 1988 de Academia Franceză, revăzut de autor şi tradus în 1999 din franceză de Maria Ivănescu, soţia lui Cezar Ivănescu, marele poet care l-a citit pe scriitorul Samuel Beckett, după cum mărturiseşte chiar el: „pentru că circulau prin Iaşi câteva cărţi, proza şi teatru de Beckett, cărţile erau ale lui Ion Omescu, pe atunci actor la Teatrul National din Iaşi“.

• Autograf pentru romancierul Ovidel Constantinescu pe aceastã carte.

Volumul, şi la ediţia din 1971, dar şi la cea din 1999, impresionează prin fluenţă, erudiţie şi tonalitatea personală, asumată, cum am spus, autobiografic, ca identificare cu acest bizar personaj care ne derutează prin „salturile de la o stare la alta, inconsecvenţele şi năstruşniciile lui“. În scurtele note biografice din reviste sunt trecute rolurile din România, Romeo, Oreste, Thomas Beckett din piesa lui Jean Anouilh, Nero din tragedia Britannicus de Jean Racine, în traducerea sa şi în regia lui Mircea Marosin. Nu este amintit filmul melodramatic Pentru că se iubesc, realizat în 1972 împreună cu regizorul Mihai Iacob, în care rolul principal este al altui actor cu destin complex, Emmerich Schäffer.

După plecarea din România în 1972, pentru a participa la o conferinţă Shakespeare la Stratford-upon-Avon, cere azil politic, se stabileşte în Franţa, dar colaborează şi la Londra, la BBC, îşi canalizează energiile în direcţia cercetării aceluiaşi Shakespeare, îşi dă doctoratul cu o teză publicată în 1993 cu titlul Shakespeare, son art et sa «Tempête», scrie un eseu despre Othello, personaj şi piesă, bănuim ca fiind rămase în proiect încă din 1971, când, în acea scrisoare din Addenda la eseul despre Hamlet, se desparte de analiza lui Jan Kott sub sintagma Musca, păianjenul şi eroul. Înfiinţează în 1981 „Compagnie Ion Omescu“, este regizor freelancer şi montează, la Theater Arnhem, Parvenitul de un Autor anonim, la Theater Antigone din Kortrijk (Belgia) Othello, la Theatre Essaion de Paris Striptease-Bertrand de Sławomir Mrożek, la Theatre des 400 coups piesa Christophe Colomb de Michel de Ghelderode etc.

Între 1975 şi 1985 a predat arta dramatică la Conservatorul de la Maastricht şi făcea pregătire cu viitori actori, printre aceştia aflându-se Jean-Marc Barr, cunoscut pentru rolurile din filmele

lui Lars von Trier sau în producţia lui Luc Besson, celebrul Marele albastru (Big Blue) alături de Jean Reno şi Rosanna Arquette. Ca semn de recunoştinţă pentru mentorul său, Jean-Marc Barr, la decesul voluntar din anul 2000, va mobiliza comunitatea artistică pentru a-l lua din cimitirul săracilor, l-a incinerat şi cenuşa a răspândit-o în grădina din faţa Luvrului.

Omescu a revenit după 1990 în România pentru câteva evenimente, a fost în discuţii cu Naţionalul craiovean pentru montarea unui spectacol Hamlet, în regia sa şi cu Adrian Pintea, prinţul danez, spectacol finalizat peste un an în regia lui Tompa Gabor. În 1992 publică, la o editură dispărută între timp, piesa El şi celălalt, pretext biblic în şase tablouri, varianta românească a Lui et l’autre: prétexte biblique en six tableaux, un text dramatic eseu pe tema relaţiei dintre Isus şi Iuda, două prezenţe cu destine interdependente.

Au rămas de publicat şi de cercetat texte şi spectacole, activităţi multiple în România anilor ’50-’60 ai secolului trecut, în Franţa şi Anglia, Belgia, Maastricht, ale unui intelectual unic, profund, Pico della Mirandola cum îl numeau colegii de detenţie pentru erudiţia sa. Textul de faţă este doar un îndemn pentru revizitarea operei sale dramaturgice, a eseurilor sale, îndemn izvorât din convingerea că destinul lui Ion Omescu trebuie să iasă, în posteritate, din aura de legendă şi să intre, firesc, în pleiada valorilor culturii române.