ION BOGDAN LEFTER, ALTE CONEXIUNI, DERIVATII, INTERSECTII

Tot răsfoind, tot aşteptînd alte şi alte conexiuni anglo-americanistice, derivaţii, intersecţii cu tîlcuri, recitesc eseul lui Alexa Visarion Cine e Hamlet?, din seria sa de notaţii de regizor şi de gînditor asupra teatrului pe care Viaţa Românească o găzduieşte în ultimii ani (nr. 2, [februarie] 2024, p. 4-13).

Reflecţii în urma lecturilor şi relecturilor, dar şi în prelungirea unor montări şi a altor notaţii ale autorului asupra operei Marelui Will. Cu concluzii incitante: „Putem afirma că Hamlet este singurul personaj shakespearean care ar fi putut să scrie piesa în care şi joacă; ba chiar am putea spune că Hamlet era capabil să scrie Othello, Macbeth şi Regele Lear./ Deci: creaţia uzurpă creatorul“ (p. 12); căci „Shakespeare a îngăduit ceva foarte aproape de o fuziune între Hamlet şi el însuşi – cel puţin începînd de la venirea actorilor şi pînă la Cursa de şoareci“ (p. 13). Bună întrebarea de pornire, Cine e Hamlet?, formulată dintr-un unghi de atac neaşteptat, de-o naivitate dezarmantă la prima vedere, fertil-provocatoare apoi (şi n-am cum să nu mă gîndesc şi la demonstraţia mea despre Cine a scris Hamlet? provocată de montarea craioveană din 1997 a lui Tompa Gabor…).

Îl întîlnesc pe Hamlet şi în volumul Poem al lui M. Ivănescu (Editura Cartea Românească, 1973), unde Prinţul Danemarcei apare cu „inima […] cam grea“ şi cu o „respiraţie scurtă“ (p. 94), scurtată – ştim – de otrăvitul duel. Iar pe genialul autor al lui Hamlet/ Hamlet şi-al atîtor altora descendentul român îl gratulează superlativ: „Shakespeare, omul cu cel/ mai amplu vocabular“ (p. 122)…

Genialul autor al lui Hamlet/ Hamlet e citat de 34 de ori în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură a lui Nicolae Manolescu, plus 2 „ocurenţe“ în titlurile din Bibliografie (Ediţia a II-a, revăzută şi revizuită, Cartea Românească, 2019). Referinţe comparatiste personale sau referinţe la Shakespeare ale autorilor pe care Manolescu îi comentează. Discutînd în Introducere variaţiile de receptare ale operelor literare, care „îmbătrînesc şi chiar mor“ (p. 12), criticul generalizează, dîndu-l „de par egzamplu“ (recurgînd eu, nu el, la vorba Conului Leonida!) pe… cine?: pe Marele Will. În ideea că „Nu există decît valori perisabile, mai cu seamă pe durate mari. Pe durate mici, putem observa distorsiuni caracteristice ale timpului operei: gîtuiri, reculuri, reveniri. Shakespeare a pierdut teren în secolelele al XVII-lea şi al XVIII-lea, dar l-a recîştigat în al XIX-lea şi în al XX-lea“ (p. 13). Grafic variabil, da!, însă chiar toate valorile să fie „perisabile“? Nu cumva reculurile şi revenirile shakespeariene şi şi ale altora mari – „mari de tot“! – constituie oscilaţii în interiorul măcar al unei categorii pe care ar trebui s-o definim şi printr-o constantă a „valorii perene“?

E-adevărat că încă nu s-a descoperit cum poate fi definită constanta!

Şi tot în Istoria critică… – un pasaj din Istoria literaturei (generale) a lui Heliade-Rădulescu: „Capul de om trece din mîinile lui Dante în mîinile lui Shakespeare. Ugolin îl roade, Hamlet îl întreabă“ (apud p. 176). Manolescu: „Scurtcircuitarea secolelor, culturilor şi operelor este formidabilă“ (Ibid.)…

Numitul Manolescu – adeseori comentator el însuşi al multor autori anglo-americani, mai ales în ciclul său de Teme. Amplu documentat în domeniu, cu observaţii uneori mai subtile decît ale specialiştilor „cu patalama“. Un pic anglo-americanist şi el, şi atîţia alţii, glossatori sau traducători perfect iniţiaţi, dar fără studii care să le fi certificat calitatea?!

Tot ca „de par egzamplu“ – cunoscuta pictoriţă Margareta Sterian, care a şi scris, a publicat cărţi de poezie, proză, note de călătorie, dar a şi tradus: trilogia teatrală a lui Eugene O’Neill Din jale se întrupează Electra (Mourning Becomes Electra) (1943, 1945, 1968), în colaborare, apoi, singură, Firele de iarbă ale lui Walt Whitman (1945), povestiri de William Faulkner (1958) şi de James Aldridge (1962), alcătuind şi cuprinzătoare antologii de poezie americană, irlandeză şi engleză, în „tălmăciri“ proprii: Antologie a poesiei americane moderne (Editura de Stat, 1947), extinsă ca Aud cîntînd America. Antologie de poezie americană modernă (Dacia, 1974), Mîhnirea e mai grea decît marea. Tălmăciri din lirica veche a Irlandei (Albatros, 1974) şi Eternă bucurie-i frumuseţea. Antologie de poezie britanică (Dacia, 1977). Invers, din română în engleză: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară/ Shakespeare’s Last Sonnets as Fancied in an Imaginary Romanian Translation by V. Voiculescu (ediţie bilingvă, Editura Eminescu, 1982).

Margareta Sterian (1897-1992) – artistă din cercurile avangardei noastre istorice, trăitoare la Washington şi New York la sfîrşitul anilor 1930 împreună cu soţul ei de-atunci, Paul Sterian, revenită în ţară, pictoriţă şi creatoare multilaterală, cu dificultăţi după instalarea regimului comunist, longevivă, cu notabile performanţe plastice, literare şi… anglo-americanistice…

Apropo de poemele shakespeariene autentice şi apocrife şi de traducerea voiculesciană a Margaretei Sterian: am citat la un moment dat culegerea de Sonnets/ Sonete shakespeariene publicată de Cristina Tătaru, anglistă clujeancă – ea – „cu patalama“ (ediţie bilingvă, Limes, 2011), la care putem adăuga că a dat şi ea o versiune în engleză după Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu/ Shakespeare’s Last Fancied Sonnets in V. Voiculescu’s Imaginary Translation (tot în ediţie bilingvă, English Version by Cristina Tătaru. Foreword by Sever Trifu, Editura Dacia/ Dacia Publishing Housse, 1990, deci probabil realizată mai înainte, poate cu publicarea amînată pînă la pragul istoric dintre 1989 şi 1990).

Alt „egzamplu“, tot „cu patalama“, dintr-o categorie aparte: Mihnea Gheorghiu (1919-2011; Virgil Stanciu, care n-o uită nici pe Margareta Sterian, îl înregistrează în dicţionarul său ca absolvent cu specializări în Engleză, Franceză şi Istoria artei).

Intelectual cultivat, poliglot (fiu al unei învăţătoare şi-al unui anticar), cu preocupări largi, scriitor în toate genurile literare, scenarist de filme, însoţitor şi beneficiar al regimului comunist, dar şi cu notabile realizări culturale. Poet şi prozator în tinereţe, apoi traducător, eseist şi dramaturg, autor al unor volume de popularizare a Bardului şi, de dincolo de Ocean, a lui Withman: Scene din viaţa lui Shakespeare (1958, 1960, 1964, sub titlul Shakespeare, cu un cuvînt înainte de Tudor Vianu, şi din nou ca Scene… în 1968 şi 2006, tradus în spaniolă ca Escenas de la Vida de Shakespeare, Editora Nacional, Madrid, 1971), cu un capitol despre Marele Will şi în Orientări în literatura străină, culegere de texte despre Byron, Cervantes, Fenimore Cooper, Dickens, Dreiser, Fielding, Lorca, Henry Miller, O’Neill, Poe, Françoise Sagan, Shaw, Shakespeare, Swift, Twain, Whitman (1958); cel din urmă – explorat în prealabil în broşura Walt Whitman (1955).

Pe modelul fraţilor Charles şi Mary Lamb, emulat şi la noi, şi pe alte meridiane, cum am arătat la un moment dat, a rescris piesele Bardului în Cele două roze. Povestiri de Mihnea Gheorghiu după William Shakespeare (pe copertă; pe pagina de titlu: Mihnea Gheorghiu, Cele… Povestiri după…, 1991; reluată cu permutări în titlu: Cele… după… Povestiri de…, 1992, 1994). A semnat şi traduceri de teatru, şi după Shakespeare, şi după alţii – de pildă în Teatru american. 300 de ani în trei piese de teatru (Alese şi traduse de…, 1973 – piese de Arthur Miller, Barrie Stavis şi Tennessee Williams). Ion Caraion i-a inclus traduceri în Antologia poeziei americane (1979).

Profesor de Engleză la Academia de Studii Economice, profesor şi şef de Catedră la Engleza de la Universitatea din Bucureşti, profesor şi şef de Catedră la Teatrologie-filmologie la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică – IATC, toate în Capitală.

Vremurile, politica rămîn în urmă, contribuţiunile anglo-americanistice rămîn…