RADU CONSTANTINESCU, ENESCU, CELIBIDACHE, LIPATTI…

• John Malkovich în filmul Cravata galbenă.

Fără îndoială, biopicele (biographical picture) se află astăzi la mare cinste la festivalurile cinematografice internaţionale, dar şi pe ecranele noastre. După de acum celebrele filme dedicate lui Beethoven (Immortal Beloved, din 1994, în regia lui Bernard Rose, cu Gary Oldman în rolul compozitorului şi Copying Beethoven din 2006, regizat de Agnieszka Holland, cu Ed Harris ca protagonist), după recentul Maestro, din 2023, omagiu legendarului Leonard Bernstein, cu Bradley Cooper regizor şi interpret principal, iată că şi realizatorii autohtoni şi-au oprit atenţia asupra biografiilor unor personalităţi ale culturii naţionale. În ultimele luni, prin marile centre urbane ale ţării a fost plimbat, cu publicitatea aferentă, şi proiectat cu anvergura unui eveniment Enescu, jupuit de viu, film semnat de Toma Enache şi consacrat marelui compozitor şi interpret, vieţii şi carierei sale artistice, sacrificiilor care i-au marcat destinul. La Bucureşti, gazdă a fost Ateneul Român; la Cluj, cinstea a avut-o Teatrul Naţional şi primul cinematograf al oraşului, de fiecare dată pline amândouă. Clujenii iubesc filmul. La TIFF, noua Sală a sporturilor s-a dovedit neîncăpătoare la proiecţia celui mai celebru biopic, Amadeus, capodopera lui Milos Forman din 1984, încununată cu opt premii Oscar.

Revenind la producţiile româneşti, consemnăm, în 2024, prezenţa în sălile de cinema, din păcate mult prea fugitiv, a filmului Brâncuşi – taina focului, în regia lui Adrian Popovici, povestea sculptorului plecat din Hobiţa natală şi ajuns celebru în atelierul parizian din Impasse Ronsin. În 2023, Nicolae Mărgineanu şi-a restaurat şi relansat o mai veche peliculă, primită cu entuziasm la premiera din 1998 – Eminescu, Veronica, Creangă, o explorare emoţionantă a prieteniilor şi a pasiunilor poetului. Nu pot încheia această succintă trecere în revistă a biopicelor autohtone fără să anticipez cu nerăbdare premiera Pianului, în regia lui Andrei Cohn, film dedicat lui Dinu Lipatti, poveste tulburătoare despre artă, boală şi transcendenţă.

Sunt, aşadar, suficiente argumente pentru ca noul film, care a avut premiera la jumătatea lunii noiembrie, să fie aşteptat cu nerăbdare şi urmărit cu interes de cinefili. Este vorba de Cravata galbenă, o creaţie dedicată marelui dirijor Sergiu Celibidache, traiectoriei sale existenţiale, de la copilăria din România interbelică, la strălucita carieră internaţională. O cravată galbenă, metafora cheie a filmului, adevărat „personaj“ din umbră, urma să primească micul Sergiu de la tatăl său la terminarea liceului, simbol al traseului său politic spre fotoliul de prim-ministru. O va primi abia la sfârşitul vieţii, când bătrânul Celibidache, dezamăgit de alegerea iniţială a fiului, înţelege sublimul destinului său.

Interesul cu totul special cu care a fost primită pelicula se datorează şi faptului că regia este semnată de Serge Ioan Celebidachi, fiul dirijorului, fapt ce conferă filmului o dimensiune personală aparte. Aflat la a doua tentativă cinematografică (prima datează din 2017, se intitulează Octav, un film melancolic ce explora tema memoriei, a copilăriei şi a trecerii timpului, beneficiind de o distribuţie de aur, în frunte cu Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc), regizorul s-a aflat de la bun început în faţa unei opţiuni esenţiale: aceea de a găsi modalitatea artistică pentru a consuna subiectivitatea celui care a trăit şi s-a desăvârşit spiritual alături de artist, cu obiectivitatea celui care concepe şi realizează o operă de ficţiune. Atunci când l-am întrebat, cu prilejul spectacolului de gală, cum a reuşit acest lucru şi dacă se regăseşte în personajul Miki, fiul din film al lui Celibidache, fiul natural al dirijorului a formulat câteva precizări importante pentru înţelegerea peliculei: da, se recunoaşte, întrucât regizorul nu a făcut altceva decât să retrăiască momentele devenirii sale spirituale în siajul tatălui său. Ficţiunea, a precizat regizorul, are un rol secundar în structura filmului, care transfigurează artistic fapte şi întâmplări reale, de-a lungul a peste şapte decenii din viaţa dirijorului. Scenariul strălucit, gândit riguros de cei trei autori (James Olivier, Serge Ioan Celebidachi şi Andrei Boncea) este rodul unei documentări care a durat mai mulţi ani. Dincolo de bogata informaţie provenită din arhiva familiei, s-au parcurs mii de pagini de gazete, sute de fotografii de epocă, s-au ascultat înregistrări ale Caselor de discuri, s-au vizionat documentare din acei ani, secvenţe din acestea fiind folosite inspirat în postgeneric.

Există în film o replică care poate servi drept motto întregii pelicule. După o discuţie în contradictoriu cu conducerea Operei din Berlin, tânărul Celibidache îşi prezintă demisia, gest care îl determină pe mai vârstnicul său coleg, celebrul dirijor Furtwängler, să îl sfătuiască: Învaţă să accepţi compromisurile! Celibidache nu le va accepta de-a lungul întregii sale vieţi – începînd cu anii copilăriei din România, sub un tată autoritar, care îi hotărăşte o carieră politică şi nu vrea să audă de pasiunea sa pentru muzică, cu perioada de foamete şi de umilinţe din Germania nazistă, mai apoi, cu Berlinul de după război, unde talentul său îl impune, şi continuând pe parcursul întregii sale existenţe, în America de Sud, Europa, Japonia, oriunde bagheta sa de dirijor este aşteptată. Pare arogant în tentativa sa de a-şi susţine cu orice preţ şi în faţa oricui crezul artistic (scena de la concursul pentru postul de dirijor al Filarmonicii berlineze este pilduitoare în acest sens), dar puţini înţeleg că orgoliul tânărului care a plecat în lume în numele muzicii nu este altceva decât trăirea exaltată a unui om care îşi apăra cu consecvenţă principiile şi va trăi până la sfârşitul vieţii conform acestora, atât în relaţiile cu familia, cât şi cu societatea.

Cravata galbenă – o poveste fascinantă despre iubire, adevăr, integritate, sacrificiu, despre dragostea de ţară şi dorul de acasă, care l-au însoţit pe Celibidache mereu, oriunde s-a aflat – este unul din cele mai mari proiecte cinematografice româneşti din ultimii ani. Lucrul a început în 2018, dar contextul social şi politic (pandemia, războiul din Ucraina care i-a îngrijorat pe artiştii străini şi i-a făcut să accepte mai greu filmările în ţara noastră) au întârziat finalizarea. Costurile totale ale producţiei se ridică la 20 de milioane de euro, echipa de creaţie fiind compusă din peste 300 de profesionişti (director de imagine – Peter Menzies jr, designer de costume – Alessandro Lai). Distribuţia are în frunte pe tulburătorul John Malkovich în rolul Celibidache matur, pe Sean Bean în rolul tatălui şi pe surprinzătorul, admirabilul Ben Schnetzer (Celibidache tânăr). Filmările s-au făcut integral în România, implicând cinci din cele mai importante şi valoroase orchestre naţionale, pentru a recrea atmosfera concertelor dirijorului (Berlin, Philadelphia, Veneţia, Buenos Aires. Bucureşti – Ateneul Român). Se cântă mult, se cântă întru bucuria melomanilor Stravinski şi Beethoven, Bruckner şi Bartok, Ravel (scena cu finalul Boleroului este antologică!) şi, desigur Enescu. Muzica ajunge astfel personaj principal, într-un film care, aşa cum spunea Serge Ioan Celebidachi într-un recent interviu acordat televiziunii naţionale, „poate schimba imaginea României în afara României“

Enescu, Celibidache, Lipatti… Trei borne fundamentale ale muzicii româneşti – pe ecrane. Trei biopice care vor purta în lume mesajul spiritualităţii noastre.