PETRISOR MILITARU, REMETAFIZICA SAU DESPRE PREZENTA ANIMEI IN ERA CREPUSCULARA

Cel mai recent volum de versuri al lui Ştefan Melancu (Întoarcerea la real, Editura Limes, 2025) este, compoziţional, o pentadă ce cuprinde cele cinci secvenţe ce-l alcătuiesc: i) Naşterea atunci a poeziei, ii) Vara firii, iii) Poemele nopţii, iv) Alergarea chipului şi v) Întoarcerea la real. Luând în considerare nu doar alcătuirea externă a volumului, ci şi structura sa internă, putem gândi că ultima parte care dă titlul volumului este, cum se spune în alchimie, o Quinta Essentia – aşadar o putem privi ca fiind chiar chinţesenţa poeziei lui Ştefan Melancu. Acest „atunci“ din ciclul Naşterea atunci a poeziei este un „timp al inimii“ (cum ar fi spus Paul Celan), iar poemul Dimineaţa cuvintelor constituie o adevărată cosmografie în viziunea lui Ştefan Melancu, un interval în care asistăm la naşterea universului poetic. Fapt ce face posibilă însăşi existenţa instanţei poetice, fiindcă, fără de creaţie, nici eul creator nu se poate manifesta: „inima încăpând toată în murmurul mâinii/ ce-adie. Şi apoi şi apoi poţi intra/ în melancolia ta înălbăstrită/ unde îţi aşterni neînduplecat numele“ (p. 10). Prezenţa poetului se face numai prin poezia sa, căci la fel ca în teologia iudaică poezia este Shekhinah poetului. Etimologic, lexemul însuşi Shekhinah înseamnă lăcaş. Urmează apoi anotimpuri (precum vara) în care ni se arată „îngeri lungiţi în noi ai noştri fiind“ (Cât poţi învăţa limba unei vieţi unduindu-se, p. 12) sau luni (precum aprilie) în care „taină a cărnii devenind/ steag alb. Supusă astfel materiei unui alt cosmos/ cât să poţi învăţa limba unei vieţi unduindu-se/ a unor alfabete uitate – alta altele“ (***, p. 14). Scriitura este anamneză la Ştefan Melancu, iar de această dată pare să îşi amintească de Lucian Blaga cel din poemul Ceasul care nu apune, în care aflăm că „Alchimie e încă totul în lume“. Anima poetului se incarnează în creaţia poetică, ea devine poezie, muza însăşi se contopeşte în corpul scriiturii: „Deci totul poate începe din nou […]/ Iubita albastră şi-ar dezbrăca iarăşi/ viaţa toată sub umerii tăi cu rană a trecerii/ prin chiar tine –/ intrarea în poezie luând chipul trecerii înseşi“ (Naşterea atunci a poeziei VIII, p. 24). Deloc întâmplător, „iubita albastră“ din poemul Naşterea atunci a poeziei devine la finalul volumului „iubita împărăteasă“ (Întoarcerea la real II), ca într-o imagine dintr-un tratat alchimic medieval prăfuit de timp.

O dată cu cea de-a doua secvenţă poetică a volumului plonjăm în categoriile negative (în terminologia lui Hugo Friedrich) ale „netimpului“ sau ale „nevremii“, un timp contemporan cu „poezia dintâi“ (Vara firii, p. 33), cu erosul primordial răsărit „în zarea coapselor/ împletite odată cu dorul de noi (învinsul)/ născând realul (al nostru)“ (Vara firii, p. 34). Originalitatea poeziei lui Ştefan Melancu vine aici din capacitatea de a transforma ariditatea văratecă a abstracţiunii în imagini vaporoase materializate sub impulsul unui erotism sublimat în tandreţea unui limbaj poetic rafinat, oarecum dantelat cu reverii cvasi-suprarealiste, însă fără a cădea în păcatul ermetismului esoteric. Dacă în partea secundă a cărţii adie o briză stănesciană într-un regim durandian predominant diurn, cea de-a treia secvenţă poetică a volumului stă sub steaua lui Novalis şi ţine de regimul nocturn al imaginarului poetic. Anotimpul interior al eului se schimbă dramatic, în sensul că întregul episod liric se află sub semnul „măreţiei frigului“: „devin iarna însăşi în iarnă“ (Chipuri vederi abisuri, p. 45) – versul este mărturia acestei stări de fapt. În plan ontologic, devenirea se contractă, suferă un blocaj, stările eului sunt încremenite sub povara îndoielii existenţiale: „La ce bun poezia/ întreb ultimul stol de nopţi/ râzând la lună.“ (***, p. 56). În arhitectura volumului suntem în punctul unui arhetipal descendit ad inferos, episod în care Sensul este pus sub semnul întrebării, secvenţă de maximă scindare a eului creator în eul inspirat (homo ludens) şi eul scrib (homo faber), aşa cum se reflectă în oglinda unor false dialoguri (conform modelului rimbaldian Je est un autre) precum: „eşti? te mai afli?“ (***, p. 47) ori „te mai vezi te mai ştii?“ (***, p. 52). Tot aici întâlnim un poem cu un titlu misterios (este un epitet care în latină înseamnă ascuns, secret sau izolat), un autoportret vizionar, autoironic, faustic, captând clipa inspirată în procustianul poem unde niciodată nu încap toată prospeţimea şi farmecul unui moment trăit: „În faţa oglinzii subţiat/ şi cărunt. Şi trei ochi. Ultimul/ semănând în fapt cu un cuib de noapte/ împuindu-se. Prin el se vede foşnetul/ susurul clipei ce pleacă/ şi se îneacă. În el te ascunzi/ când nimicul se face alb alb“ (Abditus, p. 53)

Cumva autoportretul de mai sus tinde să se prelungească în penultima secvenţă lirică intitulată Alergarea chipului. În acelaşi timp, ne aflăm într-o lume căreia i-a picat pe ochi pălăria metafizică, în care spiritele intervalului simt apăsarea vremurilor („îngerul albit/ îmbătrânit, ***, p. 46), o lume în care reperele se topesc şi domină o atmosferă de farsă („vechii mei îngeri atârnă/ râzând în hohot cu cerul scobit/ în obrajii lor supţi“, ***, p. 47). Se simte în aceste poeme ritmul unor psalmi decadenţi cu nuanţe fin senzoriale sau erotice, atât de bine şi discret ascunse încât abia pot fi sesizate. Peisajul metafizic se prelungeşte în ultima parte a volumului cu „îngeri îmbătrâniţi“, „tăcuţi în ei“ şi „cu Dumnezeul lor cusut în aripi înfrigurate“ (Întoarcerea la real II, p. 86). Este icoana unei lumi devitalizate, a cărei sevă pare că ni se scurge încet printre degete şi în care însăşi substanţa eului pare că se autodizolvă încet: „cu mine subţiat şi cu miros de pământ/ în gură de vânt“

Aşadar, Întoarcerea la real este alpha, începutul (prin titlu) cu care se deschide cartea, dar, în acelaşi timp, Întoarcerea la real este şi omega, numele secvenţei lirice cu care se închide cartea. Pornim lectura poemelor întorşi spre „realul“ interior al poemului şi al alterităţii, dar sfârşim cu o privire întoarsă spre oglinda din noi înşine, citindu-ne faptele, vârstele, reveriile, fanteziile şi melancolia saturniană. Deşi rădăcinile sunt în melancolia rimbaldiană – un adevărat aliaj de nostalgie, deziluzie şi revoltă, impregnat cu un postromantism tipic operei lui Arthur Rimbaud – acest concept evocă tensiunea dintre idealurile tinereţii şi deziluziile maturităţii, când eul s-a îndepărtat de cele mai profunde aspiraţii ale sale, ca un ecou al celebrului vers din poemul datat 1870: On n’est pas sérieux, quand on a dix-sept ans. De această dată, poetul evocă melancolia saturniană ce aparţine crepusculului şi maturităţii în care idealul estetic se aşază precum o pisică în poalele rêveur-ului trezindu-i imagini corespunzătoare celei de-a patra etape a artei regale – cea finală – înroşirea (rubedo), vârstă psihică în care însăşi melancolia devine focul ce hrăneşte textus-ul alchimic al poeziei: „într-o zi aş lăsa pe genunchi/ frumuseţea să adoarmă/ fără sudalmă –/ Rimbaud o imagina unică/ altfel nu ar fi aruncat-o/ pustiului cutreierând pustiul –/ un tărâm cât întreaga/ melancolie a lumii/ înroşindu-se“ (***, p. 59). Întoarcerea la real se constituie astfel într-o regăsire a eului creator de lumi, adică a sinelui în jurul căruia gravitează propriile constelaţii interioare, a lumii unde numai iubita este împărăteasă, iar inima ei neliniştită aude tot ceea ce este de prisos, tot ceea ce este prea exterior ca să poată fi integrat în sinele creator. Iar scriitura este însuşi procesul de conştientizare a sinelui creator („creier al lucrurilor rămase-n tine“, Întoarcerea la real II, p. 86) într-o stare de expansiune a eului („inimă măreaţă uitând de sine“) pentru a cunoaşte „realul însuşi“, devenit „leacul realului“ – un real vindecat prin luarea în posesie a lumii cu ajutorul cuvintelor, un orfism de sfârşit de ciclu al lumilor („ca o stare a timpului târziu“, Întoarcerea la real II, p. 86), care în filosofia indiană se numeşte Kali Yuga. Însă, ceea ce rămâne după lectura poemelor este o aromă estetică în care se reflectă originala îmbinare în discursul poetic a forţei de expresie traversată de energia sudistă natală cu rafinamentul studiilor clujene şi al mediului echinoxist în care poetul şi-a format gustul pentru poezia înaltă.