Manasia trimite o ilustrată

 

Napoli, 2025: foarte murdar, umed, cald, viu şi prietenos.

Librăria Feltrinelli – scriu oare corect – e cornul abundenţei

pentru literatură, filozofie, politologie, ezoterism

şi tot ce mi-ar putea trece prin cap.

Oamenii, nu ca în oraşul românesc, AU o expresie,

o privire,

un gînd.

Dau fericit viaţa mea de acum pe o beţie cu africanii de aici.

Pe vagabondaj şi derută pînă la moarte.

Mă ucide lent, ca un cancer, cum îl fetişizează pe Maradona,

cum îi lipesc chipul şi corpul în alergare peste tot.

Faţadele clădirilor delabrate devin altare

pentru un zeu al primăverii eterne,

pastilat.

Cît mă bucur că nu a ajuns aşa şi Dobrin!

Citesc Fiica ascunsă a Elenei Ferrante şi mor de invidie

pe scrisul ei dement. Roşii ca patru creveţi

evadaţi dintr-un wok, se întorc ai mei în apartament.

Lîngă locuiesc tot români, dincolo italieni se agită şi urlă.

Napoli, Frantumaglia, viaţa:

„ca prinderea unei insecte veninoase într-o venă“.

 

Manasia trimite o ilustrată(2)

 

Orice insulă din Mediterana i-un cenotaf.

Izvoarele se resorb în pămîntul ca zeolitul,

cascadele supravieţuiesc în pliantele mincinoase.

Pe Malta, aproape nimic nu pare să mai susţină

vreme îndelungată viaţa. Mii de construcţii din piatră,

de la un deceniu la altul mai mari,

de o eleganţă standardizată.

Noapte de noapte, fiesta pentru huliganii

care nu au de ce să mai citească Dante. Vin ţintă

şi se înfig în tine ca piesele unui Tetris actualizat.

Membri ai unor specii distincte se intersectează,

dar nu se ating:

beţivi de talia lui Gascoigne, kiteri şi culturişti,

bolnavi agonizînd fără tuburi de oxigen, frumuseţi trash,

liceence, filfizoni, cămine întregi de bătrîni

expulzaţi de prin ţările nordice.

 

Dar în dimineaţa în care ei au mers la acvariu şi tu la plajă,

ai văzut dorsala sirenei la pubertate:

No te gusta la playa, no? O tachinează spanioloaicele de pe mal

şi ea, No, înălţîndu-şi fundicul în tanga negri

peste valul de spumă

dispărînd pe urmă şi el în apa

cu peşti înger şi domnişoare.

 

Crevase. Unele cu apă,

altele acoperite cu paturi de sare.

Cehoaicele blonde fumează-n şezlonguri –

într-o plictiseală controlată atent –

ţigări slim cafenii. Uită-le guşile de iguane.

Cînd pleci tu, după prînz, vin negresele

şi se întind pe prosoape.

Soarele incendiază aripi de libelulă.

Tipa subţire, în derivă pe mare.

Semiabsorbită de colacul imens, roz perlat,

vorbeşte de mai bine

de-un sfert de ceas la telefon. Nu vede iarba ca o

structură extraterestră, nici peştii negri.

 

Urci pe faleza cimentată,

îţi place cum sarea se usucă pe tine

şi te strînge: I’m a rattlesnake,

I’m a rattlesnake,

I’m rattlesnake,

strigă băieţelul englez înspre:

1. a) tatăl tatuat brutalist & încercînd să păcălească mahmureala,
2. b) mama învinsă de plăceri & obezitate.

 

Seara tinere singure îşi plimbă cîinii

prin apa ca o pînză neclintită lîngă ţărm.

Beau bere locală, îmi mut privirea de la ele la pescari şi

de la pescari la focurile de artificii

înălţate peste fortăreaţă.

 

Noaptea, cînd numai adolescenţii sicilieni

mai rămîn la focul de tabără

şi o barcă pneumatică aşteaptă să-i ducă

pe iahtul ancorat la cincizeci de metri în larg,

noi mergem pe faleză în locul unde se întîmplă

turismul erotismul viaţa. Cu Lucas la piept,

cobor în supa de eucariote.

O strig pe Irina, dar Irina nu intră

şi n-o să vadă peştele zburător,

o dronă metalic-cartilaginoasă,

cum se apropie, se apropie,

bfffff, bffffff, bffffff,

în salturi

trecînd

peste mine

şi Lucas.

 

Toamna în sud

 

Cum e afectat creierul peştelui clovn (Amphiprion ocellaris)

de captivitatea-n acvariul cu anemone, alge, corali muribunzi?

Cum îţi afectează creierul după-amiaza rece

şi luminoasă? Dar revelaţiile noii revoluţii ateiste

urmată de invazia fasciştilor digitali? Şi cum te afectează

pereţii falezei în care-au rămas fantele unor cuiburi

de unde prigoriile au plecat? Ruinele oraşului grec roman

bizantin forţat să emită civilizaţie la nord?

Turcoazul prigoriei alungă panica şi te rogi ca

natura să mai existe o vreme în locul ăsta cu lotci,

pensiuni, munţi miniaturizaţi.

Nu i-ai explorat încă şi nici n-ai urcat drumul înnămolit

la mormîntul ultimului mare sufit. Controlezi

mortalitatea, teroarea, depresia.

Străluceşti.

Traversezi după-amiaza rece

ca peştele leu golful Aqaba.

 

Tractorul

 

Jos, mlaştina pe care, spre Siracuza,

iernează flamingii. Mai sus, în genune,

o româncă ară colinele Siciliei.

A fugit de topor, a fugit de folclor,

a fugit de omor. Şi-a tatuat

pe coapsa stîngă chipul, seducţie pură,-al Medusei.

Şi-a-ntîlnit destinul, pe Gianni.

Îmi place să cred că pe ea

n-o atinge fascismul. Nici vestea că undeva

pe noul continent agroboţii greblează

şi ară deşertul, culeg plastic, metale şi hoituri,

însămînţează violent doctrina maşinii.