Răzvan Voncu, Nu scrieţi pentru critică

Poate părea bizar ca un critic să conceapă o diatribă împotriva propriei profesii, iar textul de faţă, în pofida titlului tăios, nici nu este aşa ceva.

De fapt, este vorba despre receptarea şi inteligibilitatea textului literar, în contextul deculturalizării generale. Pentru cine se mai scrie literatura, astăzi, şi pentru cine ar trebui să fie ea scrisă, spre a-şi redobândi măcar în parte locul în societate şi chiar în cultură? Cea de-a doua întrebare o ascunde, însă, pe a treia. Şi anume: va fi făcut, oare, scriitorul însuşi ceva care să fi contribuit la actuala declasare a literaturii de ficţiune?

„Pentru cine scrie scriitorul?“ este o temă veche de când literatura. În pofida faptului că actul scrierii şi actul lecturii se consumă în solitudine – excepţiile confirmă regula –, textul a avut întotdeauna (şi) o existenţă publică. Prin simplul fapt că nimeni nu scrie pentru sine, literatura are o deschidere intrinsecă, prezentă chiar şi atunci când, aparent (vezi Finnegans Wake), scriitorul încearcă să închidă toate căile de acces la sens. Uneori, textul scris în singurătatea camerei de lucru este performat în public, fie că este vorba de o piesă de teatru, de un scenariu de film sau de o simplă sesiune de recitări de poezii. Editura modernă, cu capacitatea ei de a multiplica în mii, sute de mii şi chiar milioane de exemplare o carte, a contribuit la accentuarea acestei duble condiţii, private dar şi publice, a literaturii. Cui se (mai) adresează, în aceste condiţii, scriitorul? Cititorului solitar, care îi parcurge tihnit volumul în liniştea bibliotecii, sau celui colectiv care, aflat într-o sală sau pe un stadion, îi declamă versurile împreună cu alte sute sau mii?

Pun între paranteze perioada destul de lungă în care scriitorul medieval, renascentist sau baroc a creat sub ocrotirea unui potentat. Scriind cronica domniei lui Constantin Brâncoveanu, rafinatul cărturar Radu Greceanu a conceput un text care trebuia să-i placă, înaintea oricui altcuiva, domnitorului însuşi. Mai ales că Brâncoveanu era cultivat, citea şi gusta „oraţiile“, care la curtea sa erau frecvente şi de calitate: ştim sigur, chiar din textul cronicii, că se delecta nu o dată cu lectura (publică şi privată) a faptelor sale, consemnate de Radu Greceanu.

Asemenea împrejurări caracterizează spiritul medieval şi sunt rare (deşi nu întru totul excluse) în epoca modernă, rezumându-se mai ales la cazurile de scriitori oficiali ai dictaturilor. O ipostază de care sper că ne-am despărţit pentru totdeauna în 1989.

Totuşi, modernitatea este cea care a început să obscurizeze şi să relativizeze chestiunea adresabilităţii literaturii şi, mai ales, a legăturii acesteia cu inteligibilitatea textului. Observaţia îi aparţine aceluiaşi Roland Barthes, care, în 1957, în Mythologies (carte la care am mai făcut trimitere), constata că transformarea scriitorului într-un intelectual public duce nu numai la polarizarea ideologică a literaturii, ci şi la metisajul limbajelor. Sau, mai precis, la amestecul dintre modul intranzitiv de utilizare a limbajului de către literatură şi cel tranzitiv, specific gazetăriei şi politicii. Barthes semnala – sau, mai bine zis, prevedea – apariţia unor texte care îmbină elementele literare propriu-zise cu cele ideologice, iar metisajul nu consta numai într-o literarizare mai mult sau mai puţin reuşită a unor lozinci, ci şi în abandonul condiţiei estetice a ficţiunii. Prin acest amestec, „de ce?“-ul lumii nu ajunge să se transforme până la capăt în „cum să scriu?“, întrebarea ultimă, definitorie, primind un răspuns la fel de incomplet şi de partizan ca şi prima.

Literatura ajunge, astfel, să nu se mai adreseze numai cititorilor de literatură. Ci şi jurnaliştilor politici, ideologilor şi chiar politicienilor, în măsura în care aceştia din urmă o înţeleg şi încearcă să o folosească. Statutul estetic al textului este pas cu pas subminat de alte posibilităţi de interpretare/ utilizare, fapt care se vede astăzi în proliferarea lecturilor heteronomiste aplicate literaturii şi în campania – instrumentată ideologic – împotriva lecturii estetice.

La noi, din cauza regimului comunist, situaţia a fost, evident, radical diferită faţă de lumea liberă. Lectura estetică a fost nu numai o baricadă literară, ci şi una politică sau, în tot cazul, morală. Poziţia criticii a devenit, pe cale de consecinţă, fundamentală pentru despărţirea „grâului“ de „neghină“, adică a literaturii adevărate de cea contaminată de obedienţa faţă de regimul comunist. O distincţie nu întotdeauna uşor de făcut şi încă şi mai greu de afirmat public. Spre finalul anilor 1970, însă, separaţia era destul de limpede atât pentru scriitori, cât şi pentru cititori.

În acest context s-a produs afirmarea generaţiei optzeci, prima generaţie literară care s-a curăţat, scriind (şi nu numai din dorinţa de afirmare) aproape exclusiv pentru critici. Prozatorii, mai mult decât poeţii. Literatura optzecistă, despre care a devenit evident încă de la jumătatea deceniului 1980-1990 că e una postmodernă, a fost scrisă, practic, în exclusivitate pentru critica estetică: pentru Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ov. S. Crohmălniceanu, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea şi ceilalţi. Nici tirajele optzeciştilor, nici alte forme de afirmare publică nu le permiteau să devină populari şi să ocupe un loc în canon. Prin urmare, au fost obligaţi să recurgă strict la propria lor valoare, încercând să scrie texte pure, debarasate de balastul ideologic care se mai putea întâlni până şi în operele cele mai bune ale scriitorilor deja consacraţi.

Explicaţia acestei erori tactice, spuneam, nu e de aflat numai în dorinţa de afirmare. Ca dovadă, faptul că relaţia dintre critici şi scriitorii optzecişti nu a fost întotdeauna numai aceea dintre „posesorii puterii literare“ şi „suplicanţi“. După cum a mărturisit Nicolae Manolescu, şi ei, criticii şaizecişti, au învăţat de la tinerii postmoderni şi, ca urmare a frecventării acestei literaturi noi, şi-au schimbat într-o anumită măsură instrumentele şi modul de a privi literatura.

Această alianţă, benefică afirmării optzeciştilor (care, să nu uităm, erau blocaţi pe toate planurile de către cenzura ceauşistă), s-a dovedit fatală, din păcate, pentru receptarea literaturii generaţiei dincolo de cercul criticii. Aceasta ocupa – nu ştiu dacă mai ocupă şi acum – poziţia cea mai înaltă în „lanţul trofic“ al literaturii. În condiţiile proletarizării forţate a societăţii, criticii reprezentau categoria de lectură cea mai cultivată şi mai complexă din punct de vedere intelectual. Scriind pentru ei şi, de la un punct încolo, numai pentru ei, optzeciştii au creat texte complicate, de înalt nivel cultural, dificil de înţeles de către cititorul mediu şi chiar de către cel de vârf. În special în proză, s-a impus, pe dedesubtul povestirilor cu navetişti şi a „aventurilor într-o curte interioară“, o modalitate textuală palimpsestică în care straturi şi straturi de semnificaţii şi aluzii se întreţeseau, spre deliciul lecturii de decodare a criticii. Receptarea optzeciştilor s-a redus, treptat, la o cutie de rezonanţă închisă, similară „comunităţii interpretative“ care, potrivit lui Cosmin Ciotloş, este cenaclul. Scriitorii au pătruns în canonul critic, nu şi în habitudinile de lectură ale publicului. Consecinţa e vizibilă astăzi: generaţia optzeci, cu toate talentele ei remarcabile, nu a reuşit să facă decât parţial schimbarea de cod literar. Aceasta s-a produs exclusiv pe palierul publicului specializat, alcătuit din critică şi cititorii „de vârf“. Care au un cusur: sunt foarte puţini. Cititorii cei mulţi au continuat să solicite împlinirea aşteptărilor lor estetice de la generaţia şaizeci, care în mod obiectiv nu le mai putea satisface, sau s-au îndreptat, în mică măsură, spre literatura de unică folosinţă a scriitorilor afirmaţi după 2000. Iar de la aceştia, rapid, direct la Amos Oz şi la Murakami…

De aceea, dacă ar fi să reîncepem coagularea unei literaturi care să însemne ceva în societate (ipoteză cu totul şi cu totul imaginară, date fiind tendinţele actuale), primul îndemn ar fi: nu scrieţi pentru critică. Receptarea critică este, desigur, importantă, însă nu contribuie prea mult la împlinirea menirii principale a literaturii. Care este aceea de a furniza universuri ficţionale unui număr, preferabil, mare de cititori. Căci fără cititori literatura nu are nici un sens.

Nu vreau să spun că scriitorii complicaţi şi personalităţile dificile nu sunt importante într-o literatură: exemplele unor Swift, Kafka sau Joyce sunt elocvente în acest sens. Însă literatura care-şi abandonează menirea de a oferi, cu mijloacele textului artistic, o versiune superioară a ideii de umanitate şi de cultură este sortită uitării, pe o piaţă liberă, în care mai ales simulacrele concurează pentru atenţia cititorului. Scriind exclusiv pentru o cronică favorabilă şi ignorând plaja de modalităţi prin care lectorul poate fi fermecat şi introdus în fabulă, scriitorul sărăceşte literatura de însuşi patul ei germinativ.

Ca să nu mai vorbim (deşi o voi face în curând) despre un dicton vechi de când lumea şi tot mai des uitat astăzi: în artă, mai puţin înseamnă mai mult. În literatura noastră actuală, simplismul trece drept simplitate, iar aberaţia drept creativitate. Scriind pentru critici, autorii au uitat, se pare, că în ecuaţia literaturii mai sunt şi alţii.