Ion Vartic, „Un artist al foamei“ şi „poeţii din Cluj“

În volumul de evocări, însoţite de documente, despre anii ’50 ai secolului trecut, Aicea, printre ardeleni, Ion Brad mărturiseşte că „a stat o clipă pe gînduri dacă e bine sau rău“ să reproducă o scrisoare din epoca respectivă, primită de la Ioanichie Olteanu, pentru că aceasta, chipurile, l-ar pune pe poetul cerchist „într-o lumină nu prea avantajoasă“. Să precizez, mai întîi, că, în calitate de baladişti, Radu Stanca şi Ioanichie Olteanu par coborîţi din Berlina oprită în noapte, celebra baladă, cu atmosferă funebră, încrustată din cînd în cînd de sclipiri fals prozaice, a lui O.V. de L. Milosz, poetul franco-lituanian. De aici, cei doi cerchişti au mers pe drumuri opuse: primul, într-o direcţie anticomunistă, al doilea, pe una comunistă. Aşa încît, nu e întîmplător că Ioanichie Olteanu e prezent numai în primul număr, din ianuarie 1945, al Revistei Cercului Literar. Autor a cinci balade extraordinar de originale, el se îndreaptă, însă, apoi, spre reviste stîngiste, destrămîndu-şi treptat talentul poetic, pus în slujba nocivelor comenzi ideologice extralirice. Distrugător sarcastic al „păşunismului“ tradiţional, el decade astfel, progresiv, într-un „păşunism“ jdanovist. Ciudată involuţie la un spirit atît de (auto)ironic. Coordonator al suplimentului cultural al ziarului clujean Lupta Ardealului, devine totodată mentorul viitorilor stelişti A.E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu, la care se adaugă Ion Brad, Ion Horea, Dumitru C. Micu (aici în calitate de poet), cu toţii, practicanţi fervenţi de realism-socialist pseudoliric şi pseudobaladesc. Promovat din 1949 redactor la importanta revistă bucureşteană Contemporanul, Ioanichie Olteanu urmăreşte însă cu atenţie activitatea literară a ucenicilor săi clujeni. Cu atît mai mult cu cît, aici, în Contemporanul, apare, în această privinţă, o notă critică scrisă de teoreticianul marxist F.I. Bociort (căsătorit, nu întîmplător, cu Eva Behring, cunoscută în epocă exegetă est-germană). Nota îi priveşte, între alţii, pe A.E. Baconsky şi Aurel Rău (acesta, „indignat“), precum şi Filiala clujeană a scriitorilor şi cenaclul ei. Iată despre ce e vorba în scrisoarea primită, în 1950, de Ion Brad şi de Dumitru Micu de la Ioanichie Olteanu:

După cîte am priceput, priviţi, cu amărăciune, şapoul că poeţii din Cluj au început să scrie „pentru bani“. Daţi-mi voie să văd în asta o parte bună şi să consider de bun-augur interesul poeţilor şi amicilor mei din Cluj pentru cele pămînteşti; înseamnă că ei încep a se pătrunde de spirit practic, a se descîlci dintre despletitele idealisme juvenile şi a-şi da seama că literatura se face cu sînge rece şi cap. Una din cauzele insucceselor noastre pe cînd mă aflam încă în Cluj era nepăsarea de cele materiale, un spirit de jertfă gratuită şi neghioabă, pe care îl opuneam ca superior tendinţei spre învîrteală a scriitorilor din Bucureşti. N-am făcut bine. Poeţii trebuie să dea din coate şi să ştie pe ce lume trăiesc. Nu uitaţi că mergem spre socialism: „… fiecăruia după munca sa“. Permiteţi-mi deci să tind a judeca valoarea unui scriitor după banii pe care îi cîştigă!! Şi în privinţa aceasta, a combaterii acelui spirit nesănătos de care vorbeam, nu cred că există o pildă mai utilă şi mai exemplară prin rapacitatea şi lipsa lui de scrupule decît A.E. Baconsky. Nu pot decît să salut influenţa pe care el o exercită asupra tinerilor poeţi clujeni.

Nu e întîmplător că „poeţii din Cluj“ au început să scrie „pentru bani“. Din 29 ianuarie 1949, funcţionează Fondul literar, care răsplăteşte, cu largheţe financiară, pe colaboraţioniştii literari ai regimului. Unul dintre cei menţionaţi în scrisoarea lui Ioanichie Olteanu îşi mărturisea peste ani că, de pildă, cu un poem de douăsprezece strofe, îţi puteai cumpăra un palton.

Să rememorez situaţia momentului. În 1949, PCR-ul – prin intermediul lui I. Chişinevschi şi Leonte Răutu şi al comandoului lor de activişti basarabeni – reorganizează activitatea scriitorilor profesionişti, pentru a-i putea supraveghea mai bine şi pentru a-i folosi pentru comenzile sale sociale. În 27 martie din acelaşi an, prin fuziunea Societăţii Scriitorilor Români cu Societatea Autorilor Dramatici, se înfiinţează Uniunea Scriitorilor din R.P.R. Iar noua organizaţie îşi constituie filiale în Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Tîrgu Mureş, Braşov, Sibiu. În cadrul Filialei clujene, din decembrie 1949, apare sub „conducerea unui [nedeclarat] comitet“ Almanahul literar, avîndu-l ca redactor-responsabil pe Miron Radu Paraschivescu. Tot din acelaşi an, apare Scrisul bănăţean, almanahul literar al Filialei Timişoara. Iar din 1950, Iaşiul nou, almanahul literar al Filialei Iaşi. De la Bucureşti, dă tonul ideologic agresiv, din ianuarie 1948, revista Flacăra, „săptămînal de artă şi cultură al Uniunii Sindicatelor de artişti, scriitori şi ziarişti“.

• Radu Stanca.

Respectînd în continuare primatul esteticului, cu un „furaj axiologic“ real, cerchiştii, reveniţi cu Universitatea în Cluj, evită să fie înregimentaţi în Filiala clujeană realist-socialistă (distanţîndu-se, temporar, de gruparea cerchistă, doar Ioanichie Olteanu şi Cornel Regman vor colabora la Almanahul literar). De altfel, cerchiştii sînt atacaţi încă din 1945, cînd reviste şi ziare stîngiste, de soiul Scînteii tineretului, al Libertăţii (în pagina culturală coordonată de Ştefan Baciu) şi Veacului nou – iritate de principiul autonomiei esteticului – recenzează cu rea-voinţă numerele Revistei Cercului Literar. Deşi, în revista Cercului, şi Victor Iancu, şi Radu Stanca au subliniat, în studiile şi eseurile lor, că „Exclusivitatea estetică nu duce la capodoperă. Şi, în orice caz, opera de mare rezonanţă artistică nu e aceea ce se restrînge la embrionul artistic“. Presa de extremă stîngă ignoră însă acest fapt, fiind deja, de timpuriu, infectată de subestetica sovietică de tip jdanovist. Am transcris pe larg citate din aceste atacuri în notele extinse ale ediţiilor din 2021-2022 ale Romanului epistolar dintre Negoiţescu şi Stanca, de la Muzeul Literaturii Române şi Polirom.

Mă opresc, însă, la relaţia conflictuală, extrem de tensionată, dintre cerchişti şi scriitorii clujeni încartiruiţi în filiala lor jdanovistă. Patru decenii mai tîrziu, în Jurnalul său, Mircea Zaciu – tocmai el care, în acelaşi timp, a scris un text splendid despre Stanca – ne dă o imagine surprinzător de falsă în această privinţă. În versiunea sa deformatoare, grupul cerchist, „concurat «oficial» de cel format în jurul lui M.R.P., apoi Geo [Dumitrescu] şi Baconsky, se simţeau încolţiţi (s.n.) şi aversiunea lor pentru cei agreaţi sau toleraţi de oficialitate se manifesta prin varii forme de agresare (s.n.), de la ironii, subînţelesuri, aluzii urîte (s.n.), la înscenări de «farse» mai mult ori mai puţin benigne (cea mai gravă a fost inventarea de «autori» tineri, un Căbulea, scriitor-miner, făcut de Sîrbu, un poet arădean, student la Chimie, Motoarcă, inventat de toutes pièces de Doinaş etc.). Sunt multe detalii de lămurit în acest climat din anii ’50, în orice caz“^[1]. Într-adevăr. În primul rînd, sigur că cerchiştii „se simţeau încolţiţi“, deoarece, în climatul anilor ’50, aceştia căpătaseră statutul deloc de invidiat de arestaţi sau arestabili (conform zicerii lui Belu Zilber), tocmai datorită denunţurilor bine ţintite la Securitate ale celor „agreaţi“ de oficialităţi. Apoi, dacă e vorba de „aluzii urîte“, scriitorii clujeni, nu numai atunci, ci şi mai tîrziu, s-au întrecut în a răspîndi zvonul fals că cerchiştii sînt un grup de homosexuali, ştiindu-se prea bine că, în regimul trecut, faptul era pedepsit prin lege. Iar iniţierea de către cei de la Almanahul literar, în frunte cu M.R.P. şi cu Geo Dumitrescu, a unui concurs literar ridicol, „Azi ţara ta e casa ta“, în cinstea „campaniei de pregătire a alegerilor pentru Sfaturile Populare“, e firesc că a fost sabotat de către cerchişti prin „inventarea de «autori»“ doritori să versifice „larga tematică“ de propagandă comunistă. Vinovat n-a fost Doinaş, ci ilustrul juriu, care, din prostie, nu şi-a dat seama de suspecta virtuozitate cu care cîştigătorul concursului, „poetul“ Ion Motoarcă, în lungul lui poem, ilustrează, punct cu punct, în diverse maniere lirice, respectiva tematică.

Iar dacă e vorba de acele „varii forme de agresare“, trebuie să reamintesc faptul că ele le aparţin mai întîi celor de la Almanahul literar, iar nu cerchiştilor. E vorba, în primul rînd, de studiul istorico-literar „Cinci ani de luptă pentru o literatură nouă“, în Almanahul literar din numărul 4, martie 1950, un text documentat, plin de informaţii despre grupurile literare ardelene din ultimii cinci ani, cu reprezentanţii, revistele, cărţile şi antologiile lor, viciat însă de frazeologia rudimentară a epocii. Studiul e semnat cu numele Tudor Crişan (sub care se ascunde tînărul istoric literar Dumitru Micu, totodată poet realist-socialist la momentul respectiv). Iată pasajele referitoare la cerchişti, autorul precizînd că preia de la ei termenul de „păşunism“: „În opoziţie cu mişcarea păşunistă se manifestă curentul estetizant al Cercului Literar, care se stabileşte la Cluj, odată cu revenirea Universităţii. Cercul Literar, care n-a mai reuşit de acum să-şi scoată revista, mărginindu-se la recitaluri de poezie organizate pentru un redus număr de amatori, păstrează poziţia sa neutră (s.n.) din timpul dictaturii fasciste. Dacă asemenea atitudine însemna pe atunci dezaprobarea faţă de furia fascistă, (…) în noile condiţii de ridicare a maselor populare, aceasta egala cu opoziţia (s.n.) faţă de dorul de eliberare şi cultură al celor mulţi. Poemele glaciale, baladele de atmosferă medievală ale unor Ştefan Aug. Doinaş şi Radu Stanca apăreau, acum cînd se constituiau oraşe noi peste dărîmăturile făptuite de fascişti, vădit anacronice (s.n.); ele nu puteau constitui literatura nouă, care să înlocuiască huliganismul manisto-păşunist“. Acuzaţiile împotriva cerchiştilor se înteţesc în anul următor. Într-un articol absolut iresponsabil, „Cîteva din problemele criticii literare la «Almanahul literar»“, publicat în aceeaşi revistă (în numărul 8, august 1951), Ion Lungu, sub pavăza pseudonimului Laurenţiu Tudor, susţine că aşa-zisa „neutralitate“ a Cercului Literar din perioada dictaturii antonesciene „nu însemna deloc poziţie de luptă împotriva fascismului, ci sprijinirea lui tactică, după cum «neutralitatea» acestui grup după eliberarea de sub fascism şi cucerirea puterii de către forţele democratice nu înseamnă altceva decît poziţie duşmănoasă faţă de regimul democratic. Tocmai menţinerea acestei poziţii de neutralitate trădează adevăratul său conţinut“. Apariţia unui asemenea articol scandalos confirmă situaţia de arestaţi sau arestabili a cerchiştilor din respectiva epocă. Acuzele nu încetează nici înainte ca Almanahul literar să se preschimbe în Steaua. De data asta, e vorba de studiul istoricului literar G. Munteanu, „Creaţia scriitorilor ardeleni în gloriosul deceniu“ (din numărul 5, august 1954), conceput pe schema leninistă a celor „două culturi“ înglobate într-o cultură naţională. Amănunte despre acest studii am dat în Der ewige Kreis. Cred că exemplele pe care le-am dat susţin afirmaţia tîrzie a lui Ion D. Sîrbu referitoare la întrebarea de ce „Cercul Literar nu e iubit în Cluj! Cum să fim? Noi suntem un grup de martori ai unor cariere, ai unor crime literare, ai unui deceniu ce trebuie uitat: de ce să ne adune aici exact aceia care au tot interesul să ne ştie risipiţi şi uitaţi?“.

• I. Negoiţescu.

Chiar dacă izolat în Sibiu, Radu Stanca e şi el ţinta unui atac ameninţător în Flacăra bucureşteană (numărul 39, din 1 octombrie 1949), în articolul „Cenaclurile literare din Sibiu şi Oradea“. Un anume George Ciudan, poet reeducat pe şantiere, îl admonestează şi somează pentru neimplicarea în impulsionarea literaturii noi, care, permanentizată, ar putea fi calificată ca atitudine politică reacţionară: „Radu Stanca, un poet cu îndemînare, mai vechi, rămîne pe o poziţie de indiferenţă. Radu Stanca nu scrie. Ori, din primele zile ale închegării cenaclului [«Orizonturi noi»] în Sibiu, Stanca şi-a luat angajamentul de a contribui la întărirea acestuia. Din acele zile şi pînă astăzi, condeiul lui Stanca a rămas sterp. Nu ne grăbim să calificăm pe de-a-ntregul această poziţie, şi îi dăm răgaz poetului, aşa cum cere cenaclul, să se regăsească, să-şi lămurească atitudinea şi atunci vom sta de vorbă mai mult“. Dar Stanca îşi „lămurise atitudinea“ încă din anii 1945-1947. Fostul asistent de la Filosofia culturii şi fostul doctorand în Estetică o ia în Sibiu de la capăt, pentru a subzista, ca simplu „probist“ în teatrul local. Aşa că, pentru moment, doar „bucuriile pe care mi le dă întoarcerea la lectură acoperă amăreala «lefteriei» mele“ şi adaugă, într-o scrisoare către Negoiţescu, „Nu ştiu cum voi putea aranja o escapadă la Cluj. O doresc din tot sufletul, dar încă nu am găsit mijlocul de a o face“. Din aceeaşi lipsă de bani de un bilet de tren, nici Negoiţescu nu poate să-l viziteze la Sibiu. Şi unul, şi celălalt, ca mai toţi cerchiştii, sînt, la propriu şi la figurat, „artişti ai foamei“. E semnificativ ce-i transmite tot Stanca lui Negoiţescu despre Victor Iancu, conferenţiar de Estetică filosofică, epurat din Universitatea ieşeană: „… e într-o crescînd mizerie materială – şi, dacă-ţi spun că uneori nu are ce să mănînce, nu fac un eufemism, ci spun lucrurilor exact pe nume“. Nu sînt cazuri izolate, în epocă, cerchiştii. Înainte de a face virajul către subestetica realist-socialistă, Petru Dumitriu mărturiseşte că „Efectiv, eu am început crăpînd pur şi simplu de foame“ sau „făceam foame mare“. Iar Corneliu Baba numeşte anii ’49-’52, ani ai foametei: „Nu aveam aproape ce mînca“.

De aceea, din curiozitate, am recitit celebra povestire Un artist al foamei al lui Kafka şi, fără să vreau neapărat, a fost o lectură absolut neaşteptată, adică, vorba lui Ismail Kadare, o lectură endodictatorială. Dintr-o dată, mi-am dat seama că Un artist al foamei este un text subversiv pentru cenzorul comunist, căci are un suspect „caracter interpretativ“ (cum îi preciza anchetatorul lui Petre Mihai Băcanu). „Te admirăm“, îi spune un privitor muribundului artist. „Dar n-ar trebui s-o faceţi“, ripostează artistul foamei: „Fiindcă trebuie să rabd de foame, nu pot altfel“. „Ia te uită, da’ de ce nu poţi altfel?“. „Fiindcă, murmură artistul foamei săltînd capul şi vorbind chiar la urechea privitorului, fiindcă n-am putut găsi mîncarea care să-mi placă. Dacă aş fi găsit-o, crede-mă că n-aş fi făcut atîta tevatură, ci aş fi mîncat pe săturate ca tine şi ca toţi ceilalţi“. Pe scurt, acesta a fost şi cazul lui Stanca, Negoiţescu şi al celorlalţi cerchişti: nu le-a plăcut deloc „mîncarea“ servită de regimul comunist şi de subestetica lui jdanovistă. Aşa că au trebuit să rabde de foame, neputînd face altfel.

În afară de Ioanichie Olteanu mai există încă un cerchist care nu s-a abţinut să nu guste din „mîncarea“ aceasta contaminată, cu efect delirant. Pentru a vedea despre cine este vorba, trebuie să deschidem numărul 1 absolut din 1949 al Almanahului literar. E un număr închinat sărbătoririi celor 70 de ani de la naşterea lui Stalin. Prilej cu care Emil Isac îi trimite o Scrisoare către Stalin, plină de remuşcare: „Privesc trecutul meu cu adîncă ruşine,/ Cu groază, cu ură, cu multă remuşcare:/ «Fost-a cinstită a inimii mele cîntare?»“, atîta vreme cît n-a făcut invocarea potrivită: „Stalin! Astăzi în loc de palidele Muze,/ Invoc numele tău pe vinetele buze“ etc. etc. Miron (fără Radu) Paraschivescu îi dedică poezia Şi iată veni ceasul…, Io(a)n Brad Corăbierul viitorului, iar Victor Felea, Marele prieten. A.E. Baconsky scrie Poezie de dragoste la mutarea în locuinţa nouă, în care poetul îşi îmbrăţişează iubita privind totodată duios spre portretul lui Stalin atîrnat pe un perete al camerei lui de lucru.

Numărul mai cuprinde, bineînţeles, previzibile pseudobalade: Roata morii de Ioanichie Olteanu, urmată de Balada însămînţării grîului de toamnă a ucenicului lui Ioanichie, Io(a)n Horea şi Balada cu chiaburul şi pîndarul a lui Aurel Rău. La rubrica „Probleme“, apare un articol ce mi se pare astăzi preputinist: Arma atomică, armă a păcii din care aflăm că „arma atomică a devenit o armă a păcii în mîinile puternice al Uniunii Sovietice“.

Am lăsat, pour la bonne bouche, studiul principal al revistei întins peste măsură între paginile 79-101 la rubrica „Critice“, intitulat „Naţionalism şi cosmopolitism în cultura romînă“. În masivul pseudo­studiu, autorul lichidează întreaga cultură românească, începînd cu Junimea şi terminînd cu Sburătorul lui Lovinescu, lichidînd şi generaţia ’27, şi pe Nae Ionescu, plus Gîndirea, anulînd de-a valma valoarea romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu, sau ale lui Liviu Rebreanu, sau Gib Mihăescu, sau Radu Tudoran, atacînd grupul poeţilor „teribilişti“ de la revista Kalende, ajungînd să-i dea un bobîrnac şi lui G. Călinescu, a cărui istorie „se transformă într-o cronică pitorească, cu iz oriental, a acestui paşalîc al Occidentului care este cultura română“ şi tot aşa la întîmplare. Nu e iertat nici Blaga, ale cărui cursuri, de fapt, le-a urmat şi de la care preia în mod desfigurator şi acuzator conceptele de „cultură majoră“ şi „cultură folclorică“ sau „minoră“. În fine, în toată această harababură, către final, apare un pasaj cu totul insolit: „Nu mai puţin interesantă este – tot pe această linie a conceptului «culturii majore» româneşti – o a treia variantă pusă în circulaţie de o categorie oarecum restrînsă (n.n.: „grup restrîns“, într-o altă formulare a autorului) de intelectuali burghezi din trecut şi prezent, foarte «subţiri», cărora literatura trecutului naţional le apare ca un monument mai mult cultural, cu intenţii de artă în general nerealizată, sau în cel mai bun caz, o literatură minoră, decorativă. Dacă în faţa năvalei de decadentism dintre 1930-1940 aceşti rafinaţi n-au luat o atitudine precisă, în schimb, astăzi, preferinţele lor ne apar limpezi: faţă de literatura noastră actuală, faţă de literatura sovietică, ei pozează în indiferenţi sau jigniţi (…) Ce vor în fond aceşti intelectuali? Ei sunt pentru întoarcerea la izvoarele artei marilor clasici din antichitate pînă azi [adică, operele de o «clasicitate absolută», de care autorul studiului are prea bine cunoştinţă – n.n.]. Ei sunt pentru o «cultură majoră» română adăpată deopotrivă la fîntînile tragediei eline, ale misticei creştine feudale, moralei lui Proust şi André Gide [cu ultimele două nume, aluzie transparentă la Negoiţescu – n.n.]. În limbajul unor asemenea intelectuali revin neîncetat nume glorioase, probleme mari – tragicul, misticul, creştinul, eticul…, manifestîndu-se regretul că literatura noastră, omul nostru, întreaga noastră cultură n-au dat dovada niciuneia din aceste dimensiuni, care singure pot conferi titlul de «europeană», «mare», «occidentală», unei culturi naţionale“.

Lungul pasaj final din pseudostudiul pe care l-am citat este un halucinant pamflet la adresa Cercului Literar, a Manifestului său către Lovinescu, a ideilor şi proiectelor expuse de Negoiţescu şi Stanca în Romanul epistolar şi de Balotă în Caietul albastru. Aşa încît textul acesta este, se poate spune, manifestul abjurării lui Corneliu Regman de proprii lui colegi cerchişti. E atît de teribil încît seamănă cu lepădarea lui Petru, căruia, recunoscut fiind, i se spune „Şi tu eşti unul dintre ei“. La care Regman, ca şi Petru, răspunde aici „Nu cunosc grupul acesta“. Totuşi, spre onoarea sa, Regman a recunoscut mai tîrziu că a scris acest text ca „drogat“. Mai mult, fratele lui, acuzat de legionarism, era arestat de un an de zile, aşa încît el însuşi era arestabil.

^[1].   Mircea Zaciu, Jurnal 6 (1993-1994), Limes, p. 421.