Vladimir Tismăneanu, Apostazia lui Cioran

Îndrăciţii perseverează, apostaţii se trezesc. Sedus în tinereţe de una dintre religiile politice ale secolului XX, s-a despărţit de ea când a înţeles unde duce confuzia dintre planul imanent şi cel transcendent, nesăbuită dorinţă a întemeia Cetatea Divină în aceasta lume, nu în aceea de dincolo. Am citit câteva reacţii legionare din anii ’70 la sfâşietorul text al lui Emil Cioran Mon pays, un cri de coeur izvorât din înţelegerea destinului catastrofal al oricărui radicalism utopic. M-am ocupat de acest eseu-mărturisire în capitolul despre Cioran din volumul Ideological Storms, pe care l-am editat împreună cu Bogdan C. Iacob, publicat în 2019 la Central European University Press. Primul lucru ce trebuie notat este ardenta sinceritate a gânditorului. Emil Cioran nu trişează. Când şi-a încredinţat gândurile lui François Bondy, editorul revistei Preuves, prietenul lui Romain Gary, Eugen Ionescu, Czesław Miłosz, Virgil Ierunca, François Fejtø, filosoful român a făcut un pariu în care miza era adevărul.

Criticii săi legionari din exil, inclusiv Horia Sima, i-au reproşat exact ceea ce deplângea el, subordonarea adevărului istoric unor interese conjuncturale. Partizanatul lor era total, fără fisuri, construit din beton. Erau oamenii fără îndoieli. Cioran, dimpotrivă, voia să înţeleagă mecanismele îndrăcirii. Faust Brădescu şi Horia Sima îl acuzau de duplicitate. Pentru ei, nu putea exista un drum al Damascului, o transfigurare prin suferinţă şi revelaţie. Prizonieri ai propriilor himere hagiografice, îl învinuiau pe Cioran că ar fi desfigurat amintirea Căpitanului, asemuindu-l unui hatman cu trăsături faciale slave. O, nu, exclama ultragiat unul dintre aceştia, Codreanu avea chipul neamului nostru! Chipul lui Zamolxis? Ce putea Cioran replica acestor enormităţi de un provincialism năucitor? Că mistica legionară era un fundamentalism nihilist care denatura creştinismul răsăritean? Şi că, asemeni oricărui fundamentalism, era în fond o erezie? Mai precis, spre a folosi conceptul lui Eric Voegelin, o tentativă disperată de a imanentiza eshatonul.

P.S. Am citit textele pe care le pomenesc mai sus pe site-ul Fundaţiei George Manu. Vlăstar al unei familii aristocratice, George Manu (1903-1961) şi-a dat doctoratul la Paris cu Marie Skłodowska Curie. Deşi i s-a oferit să rămână cercetător la Institutul Radiului, a ales să revină în ţară şi să predea la Facultatea de Fizică din Bucureşti. A devenit un militant activ în Mişcarea Legionară. A refuzat orice compromis cu comuniştii, a murit în închisoare. Era unul dintre liderii ML. Fanatic? Probabil. Din aceeaşi speţă cu Lucreţiu Pătrăşcanu, la polul (aparent) opus. Cred că avem aici o ilustrare a ceea ce Hannah Arendt a identificat drept logodna elitelor cu gloata (mob) în partidele-mişcări totalitare…