Ioan F. Pop

1. Dincolo de imensele beneficii pe care tehnologia digitală le aduce în diferite domenii, creativitatea umană, în special cea din zona umanistă, este în pericolul de a fi imitată şi înclocuită parţial de inteligenţa artificială. Imperfecţiunea creativă a umanului va fi înlocuită de perfecţiunea artificială a tehnologiei. Fascinaţia creativităţii umane constă în autenticitate şi unicitate, în introspecţia şi profunzimea cognitivă care îi procură perspectiva imanentă şi dimensiunea transcendentală. Riscul creativităţii produse de algoritmi constă chiar în perfecţiunea ei in-umană, în răspunsul impersonal, standardizat. Tehnologia nu imaginează (încă), ci doar re-produce, matematizează. În creaţia umană reverberează esenţa umanităţii, pulsul mirific al vieţii, destinul şi sensul existenţial, misterul şi tragedia morţii. Scoase doar din neantul calculelor probabilistice, creaţiile tehnologice nu pot reproduce, bazîndu-se doar pe performanţa acumulativă şi pe exactitatea informaţională, experienţa directă a trăirii şi comunicării actului creativ. Limbajul uman este creativitate în sine, limbajul tehnologizat este doar căutare algoritmică şi repetabilitate programată. Omul trăieşte în mod subiectiv spaţio-temporalitatea, raportarea la alteritate, la divinitate, tehnica doar înmagazinează, derulează numeric anumite date. Unicitatea experienţei umane, cu reuşitele şi ratările inerente, cu sentimentele şi emoţiile ei, nu poate fi multiplicată în mod automat, nu poate fi transferată unei virtualităţi tehnice. Căutarea umană, traseul creativ sînt, în bună măsură, intuiţie, inspiraţie, talent, operarea cu necunoscutul, riscul de a eşua, nu doar răspuns algoritmic precondiţionat. În ceea ce priveşte actul traducerii, acesta nu s-a perimat, ci, din contră, devine tot mai necesar pe măsură ce este ameninţat de mecanicitatea şi uniformizarea tehnologiei digitale. Căci traducerea nu constă doar în găsirea automatizată a echivalenţelor lexicale, ci, mai ales, în potenţialul polisemantic adăugat unui text, în registrul jocurilor de limbaj pe care le deschide. Înţelegerea uni text nu poate fi realizată doar prin performanţa acumulativă, prin stereotipie şi exactitate tehnică, ci prin aportul de trăire umană care îl însoţeşte, prin exersarea unui mod de a fi. Scriitorii şi traducătorii vor fi victimele colaterale ale invaziei tehnologice, pentru că aceştia sînt legaţi organic de limbajul care le defineşte în mod fundamental fiinţa. Faptul că aceştia pot fi înlocuiţi, că se pot produce texte şi traduceri pe bază de algoritmi, că va fi tot mai greu să se facă diferenţa dintre realitatea naturală şi cea virtuală, dintre om şi maşină, creează o stare distopică, o perspectivă crepusculară. Din păcate, nu cunoaştem consecinţele progresului tehnologic la care asistăm, care o iau cu mult înaintea înţelegerii noastre, evoluînd în ficţional.

2. Se poate vorbi în anumiţi termeni şi de concurenţă, şi de colaborare. Dar cum concurenţa dintre om şi maşinărie, în anumite date, pare inegală şi iluzorie, rămîne perspectiva colaborării pe diverse paliere. Privită ca sursă de informaţii, de arhivare şi stocare, inteligenţa artificială rămîne „un bun companion“. Diferenţa esenţială constă în faptul că traducătorul uman traduce nu doar corespondenţe textuale, etimologii, sinonimii, ci traduce şi sentimentele, emoţiile, empatia care însoţesc o scriitură. Traduce umanul în toată policromia lui existenţială, miracolul vieţii şi opacitatea morţii. Capacitatea analogică, interpretarea unui fapt, proiectarea lui în registrul existenţei şi al nonexistenţei, al sensului şi al nonsensului, nu pot fi prevăzute de nici o performanţă tehnică. Inteligenţa artificială traduce mecanic cuvinte şi expresii uzuale, amalgamează informaţiile după corespondenţă şi repetabilitate, nu după înţeles, cum se poate observa şi în traducerea poemului Albatrosul. După cum scriitorul poate fi imitat, îi poate fi preluat parţial stilul, dar matricea lui spirituală nu poate fi copiată total. Valorile umane fundamentale nu pot fi transferate în nici o tehnologie decît cu dispariţia unei dimensiuni a umanului. Operînd mai mult cu orizontalitatea infrastructurii limbajului, într-o încercare de a denomina originea fiecărui etimon, se scapă din vedere verticala hermeneutică, sensul şi suprasensul unui text. Paşii elocuţiunii trebuie să ducă la suprastructura interpretativă, la marile idei care dau substanţă şi deschidere metafizică unui text. Avansul tehnic este, fără îndoială, un mare atuu cognitiv, dar nu este îndeajuns. Exactitatea mecanică a traducerii nu garantează automat calitatea şi profunzimea acestui demers. Pentru a traduce şi analiza un text în toată polifonia lui semantică şi ideatică mai e nevoie de talent şi de o gîndire pătrunzătoare, de continua re-interpretare a lui, care sînt atribute specific umane. Traducătorul, cel care vrea să transgreseze aceste obstacole sintactice şi morfologice, nu poate fi dublat sau înlocuit de performanţa mnemonică şi statistică a unui computer. Căci contează nu doar exactitatea pasului traductologic făcut, ci, mai ales, altitudinea zborului exegetic care urmează. În multe date, se pare că inteligenţa naturală şi-a creat propriul virus artificial. Potenţialul pericol constă în faptul de a ne dez-umaniza pe măsura inventivităţii tehnice, în a ne delega atribuţiile fundamentale operatorilor virtuali, în artificializarea umanului. Iar faptul că deja ChatGPT promite, contra cost, să facă legătura conversativă cu Dumnezeu, cu Isus şi cu unii sfinţi, ne aruncă în bolgiile minţii.