De la monopolizarea la democratizarea creativităţii

Creativitatea, esenţa ireductibilă a condiţiei umane, transcende domeniile, răsărind din acelaşi izvor primordial cu viziunea lirică a poetului, cu speculaţia metafizică a filosofului sau cu fulgerul inventiv al inginerului. Ea se hrăneşte din straturi profunde de cultură, experienţe telurice şi studiu ascetic, rodind nu în grădina exuberanţei, ci în aridul sol al constrângerilor: suferinţa, durerea şi asediul libertăţilor amputate devin, paradoxal, alchimişti ai geniului. Istoria, martoră mută, atestă că marile capodopere, de la catrenele disperării la simfoniile exilului, nu germinează din beatitudinea fericirii, ci din neagră alchimie a dezolării.

Un talent inert, lipsit de exerciţiu riguros, riscă să sufoce creativitatea în propria-i sămânţă. Disciplina devine cale de salvare pentru a nu amorţi rezonatorul interior. Poetului i se acordă iluzia lenevirii, un privilegiu efemer, condiţionat de vegherea înarmată cu un instrument de scris, căci inspiraţia, capricioasă ca un vis premonitor, loveşte adesea în pragul somnului, cerând sacrificiul odihnei în favoarea fulgerului notat, nu a promisiunii amânate.

Profesia traducătorului literar, artă a translaţiei subtile, rezistă asaltului automatizării, atâta timp cât excelenţa calitativă eclipsează contorul de semne. Iscusinţa sa poate înălţa un text la zenitul estetic sau îl poate arunca în abisul platitudinilor, căci limba, fiinţă vie, respiră prin nuanţe ce transformă banalul în poezie. Cu cât graiul ţintă e mai bogat în polisemie, cu atât traducerea devine oglindă a epocii, a erudiţiei şi a documentării traducătorului, un act de creaţie secundară, unde fidelitatea faţă de spiritul autorului se împleteşte cu infidelitatea inevitabilă a interpretului. Pe tărâmul poeziei, atât de fragil precum un vitraliu sub furtună, inteligenţa artificială, cel puţin în stadiul ei embrionar, se poticneşte iremediabil în labirintul plurisemantismului, al omonimiei sau al ironiei subtile. Expresiile idiomatice, deşi mai accesibile prin analogii mecanice, scapă adesea esenţei, oferind o translaţie erudită, dar lipsită de sucul popular al originalului.

AI democratizează producţia creativă, eliberând-o din monopolul individualului instruit, care a parcurs ani de formare, şi catapultează pe piaţă artefacte generate de neiniţiaţi, lipsiţi de exerciţiu sau viziune. Această liberalizare cu două tăişuri deschide porţi largi, dar riscă să inunde câmpul estetic cu umbre palide, amintindu-ne că adevărata creativitate nu e multiplicare la infinit a unei cerinţe, ci incizie, o tăietură adâncă în ţesătura realului, pornită dintr-un impuls individual neprovocat.

Diferenţele dintre cele două traduceri propuse sunt elocvente. Philippide captează gravitatea lui Baudelaire, relaţia ironică dintre măreţie şi decădere, nu doar sensul, utilizând un ton minor, cu rezonanţă simbolistă, menţinând clar echilibrul alexandrin, adaptat la metrica românească, imaginile vii, concentrate, cu o plasticitate discretă, ceea ce nu putem spune despre ritmul neregulat, dar fluent al textului artificial.

Poezia clasică, cu ritmuri prozodice impecabile, rămâne bastionul exclusiv al artei umane în traducere, un teritoriu unde excelenţa nu e doar fidelitate formală, ci fulgerul unei emoţii autentice, răsărite din adâncul afectiv al traducătorului. Inteligenţa artificială, lipsită de această prismă a simţirii, se poticneşte iremediabil în faţa ei, reducând versul la un schelet mecanic, fără suflul vital. Pericolul latent zace în eroziunea insidioasă a educaţiei şi a exigenţelor colective, unde un egalitarism fanatic devorează ierarhiile valorii, lăsând în urmă un segment orb la nuanţe, incapabil să desluşească aurul de zgură. În acest vid al discernământului, diluviul traducerilor automate riscă să îngroape segmentul sacru al literaturii, prefăcând tezaurul universal într-un colaj de banalităţi lustruite, ambalate în coperţi iluzorii, un cimitir al spiritului, unde capodoperele zac sufocate sub straturi de mediocritate.

Albatrosul

Traducere de Alice Valeria Micu

De multe ori, pe mare, din joacă-n nepăsare,

Prind marinarii-uriaşii blânzi albatroşi în zbor

Ce însoţesc corăbii, ca-n vis peste amare

Prăpăstii plutitoare, trecând nepăsători.

Dar cum ajung pe punte, cu pas stingher şi frânt,

Ei, regi ai înălţimii azure, stau plecaţi,

Lăsând să cadă tandre aripe la pământ,

Ca două vâsle albe, blânzi, dezarmaţi soldaţi.

Cât de stângaci, de jalnic drumeţu-naripat!

În cerul fără margini frumos fu, ca un zeu,

Batjocorit e-acuma, cu pipa-n cioc îi bat

Şi-ngână mersul şubred, infirmul zbor ateu.

Aşa e şi Poetul, prinţ zărilor pustii,

Ce înfruntând furtuna îşi râde de săgeţi;

Dar pe pământ, exilu-i e printre ironii

Şi poticnit e mersul de-aripile-i prea reci.