Mircea Moţ, Sub semnul lui Orfeu

Pentru Ioan Stanomir, volumul Mama. O fotografie a timpului şi a iubirii (Editura Humanitas, 2024) este o „carte de literatură“ şi în egală măsură o „carte de noapte“ („căutarea de noapte, ca o cunoaştere în care toate se adună, într-un cutezător val al toamnei“), în care nu atât mişcarea diurnă şi evenimentele zilei sunt prezente. „Aventurile zilei, scrie autorul, sunt absente aici: timpul se întoarce spre sine, spre a fi oglinda în care ne contemplăm, astfel cum devenim una cu cei de dinaintea noastră“. Ioan Stanomir îşi consideră cartea o „proză confesivă“, în care pasajele stau sub semnul unei teme cu variaţiuni, asemeni alergării de valuri ce revin spre ţărm, doar spre a căuta din nou largul“. Dacă nu este deloc proză descriptivă, volumul contează ca transcriere a unei experienţe esenţiale şi a unei cunoaşteri de noapte, ca incursiune în adâncurile propriei fiinţe şi ca o metaforică scufundare „în lichidul tainic ce păstrează ecourile fericirii pierdute, delicată trenă de parfum“. Nu poate scăpa atenţiei felul în care autorul se referă la propriul text, insistând asupra unor „margini“, ca o sugestie că volumul este mai puţin sau aproape deloc deschis spre realitatea imediată. Dimpotrivă, delimitându-se de profanul supus evanescenţei, prin menţionatele margini, textul devine univers protector, singurul care mai poate adăposti existenţa autentică („adevărata, unica, singura viaţă care ne mai este îngăduită este cea dintre marginile acestui text) şi în care eul se încredinţează altui timp: „în care ne zidim ca între cărămizile casei care ne-a adăpostit lumina de toamnă, cândva: niciun alt timp nu mai contează în afara acestui timp care, întors spre sine, se dăruieşte introspecţiei şi reveriei, atins de undele unei mări frământate de valuri“. Mai mult, insistă autorul, „curăţate de zgura sensului zilei, cuvintele scrise de mâinile noastre pot construi puntea pe care am întrezărit-o în ziua în care am ţinut în braţele mele trupul tău, ca pe o povară de lacrimi“. Îmi place să cred că autorul are în atenţie un text în care accesul este permis doar prin trecerea unei „simbolice porţi“, insensibilă la experienţa lumii de afară.

„Ceea ce fotografia reproduce la infinit – scria Roland Barthes în Camera luminoasă – n-a avut loc decât o singură dată, ea repetă mecanic ceea ce nu se va mai putea niciodată repeta din punct de vedere existenţial“.

La Ioan Stanomir fotografia surprinde semnificativul interval al unui timp încremenit:

„Şi am învăţat. amândoi, să trăim în acest interval care se află la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte, în acest interval în care fotografia timpului încremeneşte sepia“. Interval ce devine locul unei întâlniri simbolice: „Şi în această fotografie ne reîntâlnim, ca pe peronul gării simboliste, martoră a plecărilor tale de demult“. Considerată „un instantaneu de ceaţă, o mişcare de iris magnetic în noaptea tulburată“, fotografia fixează o anumită condiţie a celei retrase din real, „fiinţa ta eterică“.

De aici pornind, cred că se întrezăreşte în volumul lui Ioan Stanomir o permanentă şi intensă dorinţă de a readuce în realitate fiinţa pe care fotografia o impune in condiţia ei eterică. Întregul demers este declanşat „spre a te putea convoca ca pe un duh delicat şi graţios, venit de dincolo de porţile mişcătoare ale dorului“. Mitul orfic rămâne emblematic pentru volumul lui Ioan Stanomir. Intrarea in universul fotografiei, precum intra Orfeu in lumea umbrelor, trebuie să aibă ca finalitate salvarea mamei din condiţia de prezenţă eterică şi iluzorie, în primul rând prin forta logosului şi a cuvintelor diferite de cuvintele „omeneşti“, care şi-au pierdut puterea pe care o avuseseră în timpul mitic. Şoapta şi murmurul capătă în acest sens reflexele unui gest ritualic: „Şi nu mai cerem limbii omeneşti cuvintele ei, căci avem şoapta şi murmurul care ne sunt casă discrete, ocrotiţi de toamna ce nu mai vrea să treacă în iarnă, una cu zilele ce se preschimbă în amurg, melodioase“. Aceleiaşi intenţii de recuperare a fiinţei pierdute i se subordonează permanenta repetare a pasajelor, total diferită de prezenţa repetiţiilor din textul poetic:„Şi fiecare gest pe care îl fac trezeşte ecoul gesturilor tale, de parcă în mine s-ar retrezi memoria anilor în care tu creşteai, înaintând spre viaţa care îţi era dată, din pragul casei provincial, cu ochii aţintiţi spre viitorul care se desena din vremea de durere şi de trudă a fiicei de duşman al poporului/ Şi fiecare pas pe care îl fac deşteaptă ecoul paşilor tăi, ca şi cum linia morţii s-ar şterge şi în noi s-ar naşte, delicată şi îndurerată, acea unitate în care mamă şi fiu se topesc, într-o anticameră a aşteptării/„Şi fiecare clipă pe care o trăim cheamă ecoul anilor tăi, aducând spre suprafaţa prezentului trecutul ce capătă densitatea ceţoasă a zilelor de care ne aducem aminte împreună, mereu împreună, mişcaţi de un elan ce evocă tulburarea de valuri a mării“. Nu este monotonia unui autor elegiac, ci semnul unei circularităţi ca revenire la punctul de plecare şi ca dorită intoarcere: „Şi nu am transcris, în paragrafele nostre, monotonia jalei, ci am urmat, cu fidelitatea unui dicteu al visului, ceea ce nostalgia ne-a convocat să scriem, ca într-o chemare de octombrie“.

Autorul caută tocmai acele ipostaze ale realităţii care conving că întoarcerea este posibilă, ipostaze pe care nu trebuie să le percepem ca pe simboluri legitimate în textul poetic. Recurentă în text, toamna este un anotimp tranzitoriu, între viaţa şi cădura ei şi rigiditatea formelor din care sevele trăirii s-au risipit. Toamna contează ca „interval“, din care este posibilă întoarcerea:„Şi acestei toamne care este leagăn al morţii, dar şi poartă a revederii, ne dăruim ori de cîte ori ne încearcă dorul, cu muzica lui. Atunci, doar atunci, din toamna de dragoste şi de moarte un murmur tandru ajunge până la noi şi simţim cum durerea devine nostalgie, în vreme ce undele vremii se întorc spre noi, neîmblânzite“. Cartea însăşi, dacă nu geme arghezian, este marcată de spiritul aceleiaşi simbolice toamne:„Deschizând cartea pe care o scriem, simţim cum ne încarcă de răsuflarea de amurg a toamnei“.

Marea contează şi ea ca sugestie a aceleiaşi reveniri şi a permanentei întoarceri: „Şi astfel timpul se întoarce spre noi, ca un val din larg, izbindu-ne cu spuma lui de clipe“. De aceea Ioan Stanomir asociază toamnei şi timpului său marea, cu asceza sa lichidă, până la un punct promisiune a unei noi naşteri: „Eliberată de freamătul omenesc, marea se goleşte, printr-o asceză lichidă, de veşmintele verii, spre a se abandona toamnei de imprecizie melancolică“. Metafora trimite evident la asumarea unui mod de existenţă: „Eliberată de freamătul omenesc, marea toamnei şi a stingerii ne este casă: în marginile ei învăţăm. Surâzând, gesturile copilăriei şi pe ţărmurile ei contemplăm propriile noastre umbre“.

La Ioan Stanomir oglinda nu reflectă realitatea pentru a o elibera de povara materialităţii. Contemplarea în oglindă a chipului de doliu îi readuce din lumea de dincolo pe cei plecaţi:„Cei ce mor ni se arată în oglinzile în care ne contemplăm chipurile de doliu“. Asociată unui (ano)timp aparte, contemplarea capătă semnificaţiile unui gest magic dezvăluind un univers căruia lucirile oglinzii îi atribuie gratuitatea artei: „De câte ori mă privesc în oglindă, în acest anotimp al regăsirii noastre, întâlnesc în imaginea răsfrântă a lucirilor ei un chip în care se amestecă, tandru, ca într-o anamorfoză a dorului, chipurile noastre“. Imaginile echivalente unei realităţi interioare sunt transcrise cu gravitate şi cu o sinceritate absolut convingătoare: „suntem una, iar fiecare fragment de oglindă în care mă contemplu readuce spre noi doar imaginile fiinţei care am fost şi care vom fi“.

Prin volumul Mama. O fotografie a timpului şi a iubirii, premiul special acordat cărţii de către Uniunea Scriitorilor capătă un plus de semnificaţie.