• Dumitru Panaitescu-Perpessicius.

Am citit cu real interes consideraţiile istoricului literar Ioan Cristescu. din numărul 9 al publicaţiei noastre, referitoare la apariţia unei cărţi-eveniment consacrate operei eminesciene, care renunţă la „vetusta delimitare antum/postum“, printr-o abordare cronologică a creaţiei sale. În context, evocând dificultatea pe care au întâmpinat-o cercetătorii, de-a lungul anilor, de a identifica soluţia editorială optimă pentru a-i publica opera în integralitatea ei, autorul aminteşte şi monumentala ediţie Mihai Eminescu, Opere, Editura Academiei, intrată în conştiinţa publică sub numele de ediţia Perpessicius. Pe bună dreptate, atribuirea acestei paternităţi este întru-totul justificată şi meritată, deşi marele filolog nu a mai apucat să-şi vadă încheiată grandioasa iniţiativă, finalizată de devotaţii săi comilitoni cu sacrificii uriaşe. Nu mă feresc de cuvinte mari. Nu exagerez cu nimic. Tocmai din acest motiv, în folosul noilor generaţii de cititori ai operei eminesciene, dar, de ce nu?, şi al nostru, contemporani ai străluciţilor realizatori ai ediţiei, o rememorare a faptelor nu mi se pare deloc fastidioasă.

Primul volum, conţinând antume, apare în 1939 la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, sub coordonarea lui Dumitru S. Panaitescu – Perpessicius. Director al Fundaţiei era în acel moment profesorul Alexandru Rosetti, căruia, în prefaţa volumului, Perpessicius îi mulţumeşte călduros pentru sprijin. Urmează în anii războiului (1943 şi 1944), volumele II şi III, tot cu poezii scrise în timpul vieţii. De menţionat că în prefaţa volumului III, apărut la Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Mihai I, îngrijitorul ediţiei anticipează paisprezece volume. N-a fost să fie aşa, datorită bogăţiei inestimabile a manuscriselor eminesciene… După război, într-o ritmicitate onorantă, în 1952, 1958 şi 1963, la noua Editură a Academiei, văd lumina tiparului volumele IV (poezii şi texte postume), V (poezii postume) şi VI, consacrat poeziei de inspiraţie populară. Urmează o lungă pauză, până în 1977, când apare volumul VII, proza literară. Întârzierea este cauzată de starea sănătăţii lui Perpessicius, care vedea din ce în ce mai greu (practic, ilustrul filolog şi-a pierdut vederea pe manuscrisele eminesciene!), ca şi de absenţa unor specialişti care se preia trudnica cercetare. Perpessicius moare în 1971 şi se poate spune că acesta a fost momentul care a declanşat o puternică emulaţie în rândul mai tinerilor săi colegi de la Institutul „G. Călinescu“, pentru a prelua ştafeta editorială. Petru Creţia avea în acel moment 44 de ani, iar Dimitrie Vatamaniuc – 51. Specialişti cu o bogată experienţă în domeniu, personalităţi complexe, unul – vulcanic, tumultuos, de o puternică sensibilitate (dovadă şi poezia sa, comentată elogios de criticii vremii), bun cunoscător al limbii germane; celălalt – echilibrat, calm, metodic, de o jovialitate contagioasă, au reuşit să se completeze reciproc până la finalizarea ediţiei. Au avut alături şi o echipă excepţională de cercetători de la Muzeul Literaturii Române, care s-au ocupat de transcrierea filologică a textelor, oameni pasionaţi, de vastă cultură, secondanţi străluciţi ai celor doi corifei. Îmi fac o datorie de onoare din a consemna numele lor, aşa cum apare pe pagina de gardă a volumelor: Oxana Busuioceanu, Simona Cioculescu, Anca Costa-Foru, Aurelia Creţia, Claudia Dimiu, Eugenia Oprescu, Alexandru Surdu. Li se adaugă directorul Editurii Academiei, Constantin Busuioceanu, cel care a luat decizii cruciale şi a fost alături de întregul colectiv în momentele grele din anii următori, pe care le voi evoca în continuare. Dorinţa lor, repetată cu obstinaţie la întâlnirile redacţionale lunare la care luam parte ca reprezentant al Direcţiei literaturii din Ministerul Culturii (pe atunci Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), era una singură: să finalizăm în anul centenarului morţii lui Eminescu – 1989, ediţia începută la semicentenar, în 1939, de Perpessicius şi anticipată, în acel moment, la 16 volume. Aşadar, ar mai fi trebuit să apară nouă volume în doisprezece ani! Dar ce ani…, poate cei mai tensionaţi ai „epocii de aur“, când dificultăţile pe care le-a avut de înfruntat echipa editorială păreau, la un moment dat, insurmontabile. Iar ele nu erau de natură filologică, ci… politică!

• Petru Creţia

Iată cum s-au de­rulat lucrurile. Conform proiectului iniţial, ediţia urma să continue cu publicistica eminesciană, care va acoperi la final cinci volume (IX – XIII), deşi în prefaţa la volumul IX, în Lămuriri asupra editării publicisticii eminesciene, Petru Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc anunţau doar trei volume. Bogăţia materialului existent i-a determinat să îşi revizuiască planul iniţial. Trebuie menţionat şi faptul că se lucra simultan la mai multe volume. Colectivul amintit mai sus îşi divizase atribuţiile, astfel încât să nu existe timpi morţi. Ritmul de lucru alert, constant, ordonat a permis ca volumele să fie finalizate la timp, trimise prompt la tipar, iar apariţia lor să se succeadă conform graficului. Ediţia Perpessicius şi-a reluat apariţia în 1980 cu volumul IX (publicistica timpurie între 1870 şi 1877). Apoi a continuat în 1983, vol. XIV (traduceri filosofice, istorice şi ştiinţifice), 1984, vol. XI (publicistica februarie-decembrie 1880) şi de două ori în 1985, vol. XII (publicistica ianuarie-decembrie 1881) şi XIII (publicistica 1882-1883 şi 1888-1889). În 1988, vine din urmă şi volumul VIII cu teatru, original şi tradus, traduceri de proză literară, dicţionar de rime. După cum se poate observa, din cronologie lipseşte volumul X (publicistica noiembrie 1877 – februarie 1880). El va apărea abia în 1989, în contextul sărbătoririi centenarului morţii poetului, încălcându-se interdicţiile care blocau volumul în tipografie. În jurul său, s-au purtat dispute aprige în epocă, declanşate de o serie de acuzaţii venite din spaţiul public privind aşa-zisa atitudine xenofobă manifestată de Eminescu în articolele sale de la Timpul. Am încercat, împreună cu Editura Academiei, să explicăm autorităţilor cadrul socio-istoric al redactării amintitelor articole, am solicitat un referat de specialitate celor doi istorici „oficiali“ ai momentului, agreaţi de conducerea partidului, Ion Ardeleanu şi Mircea Muşat. Concluziile lor au fost similare cu cele ale echipei redacţionale: Eminescu nu poate fi acuzat de naţionalism şi de xenofobie! Dar interdicţia de a tipări volumul X nu a fost ridicată. Am încercat atunci altă stratagemă: am solicitat lui Dimitrie Vatamaniuc să adauge prefeţei tradiţionale a lucrării o „justificare“ care să limpezească circumstanţele istorice şi politice ale momentului, semnificaţia intervenţiilor intransigente ale poetului. De aceea, la începutul volumului X, se poate citi un text intitulat Lămuriri asupra editării publicisticii din acest volum, studiu amplu, solid documentat, a cărui posibilă analiză din perspectivă contemporană ar spune totul despre aberantele interdicţii ale anilor ’80. Vatamaniuc precizează cu ostentaţie didactică: „Activitatea publicistică a lui Eminescu din anii 1877-1880 se desfăşoară în principal, în funcţie de situaţiile şi problemele acestei perioade (s.n.)“, subliniind că problemele aduse de poet în discuţie „reprezintă realităţi istorice dintr-o epocă frământată, în dezbaterea cărora este antrenată întreaga presă românească“. Sistematizând reproşurile care se aduceau publicisticii eminesciene de la Timpul, Vatamaniuc identifică patru direcţii principale asupra cărora insistă cu argumente istorice şi sociale pentru a le clarifica. Este vorba de Chestiunea modificărilor de frontieră (teritorii pe nedrept revendicate de Rusia şi răpite României), Chestiunea modificării articolului 7 din Constituţie (restricţiile pentru persoanele străine, inclusiv cetăţenii evrei, de a obţine cetăţenia română), Chestiunea răscumpărării căilor ferate (neamestecul Germaniei în treburile interne ale ţării) şi Alte aspecte privind războiul de independenţă din 1877. Criticul îşi încheie studiul cu o apreciere superlativă la adresa publicisticii de la Timpul: „Poetul dă, prin publicistica sa orientată spre viitor, cea mai înaltă expresie a luptei poporului nostru pentru apărarea fiinţei sale naţionale şi independenţei statului unitar român în condiţiile din secolul trecut“. Deşi fraza sună lozincard, cu ecouri din limbajul de lemn al momentului şi cu poncife la modă în propaganda de partid. „lămuririle“ lui Vatamaniuc din volum (pag. XVI-XXI) nu-l deblochează. Şi, totuşi, în ciuda interdicţiilor, volumul X apare în vara lui 1989, pe fondul amplelor sărbători prilejuite de centenarul morţii poetului, când, tot la Editura Academiei, vede lumina tiparului, pentru prima data în anii comunismului, Doina, în ediţia maioresciană a poemelor eminesciene. Directorul editurii, Constantin Busuioceanu, şi-a asumat atunci riscul tipăririi volumului X, avertizându-ne. Deşi tipărit, volumul nu a primit aprobarea pentru difuzare şi a fost depozitat, sub cheie, la editură. A aşteptat doar câteva luni, căci la sfârşitul lui decembrie a intrat în librării.

• Dimitrie Vatamaniuc.

Referitor la ediţia Perpessicius a operei eminesciene, mai sunt dator cu câteva precizări. Dorinţa noastă, a tuturor, în primul rând a acelor oameni minunaţi care şi-au sacrificat vederea pe manuscrisele lui Eminescu, nu a fost realizată. Volumul XVI, ultimul (Corespondenţă. Documentar) apare în 1989. Din păcate, volumul XV (Fragmentarium. Addenda), penultimul al ediţiei va fi ultimul în ordinea apariţiei, tipărit abia în 1993.

Ulterior, în 1999 şi 2008, aşa cum semnala şi Ioan Cristescu în studiul său, au mai apărut volumele XVII şi XVIII, în aceeaşi formulă grafică, sub coordonarea lui Gabriel Strempel. Dar ele nu conţin texte semnate Mihai Eminescu, ci Bibliografie. Viaţa şi opera. Referinţe. Partea I (1866-1938), respectiv (1939-1989), instrumente de lucru extrem de utile celor care vor aprofunda în viitor investigarea scrierilor eminesciene.

A trebuit să treacă o jumătate de secol pentru ca visul lui Perpessicius să devină realitate. Intre timp s-a împlinit şi visul lui Noica – tipărirea manuscriselor eminesciene, într-o formula grafică ingenioasă, care permite consultarea lor fără a le agresa fizic. Viaţa a demonstrate că, în perspectivă istorică, nu timpul contează, ci rezultatele eforturilor unor oameni devotaţi, cărora generaţiile următoare le datorează recunoştinţă.

M. Eminescu, Opere

Ediţia Perpessicius

cronologie

Vol. I, Poezii tipărite în cursul vieţii, Introducere, Note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Regele Carol al II-lea, 1939.

Vol. II, Poezii tipărite în timpul vieţii, Note şi variante, De la Povestea Codrului la Luceafărul, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, 1943.

Vol.III, Poezii tipărite în timpul vieţii, Note şi variante, De la Doina la Kamadeva, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Mihai I, 1944.

Vol. IV, Poezii postume, Anexe, Introducere, Tabloul ediţiilor, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei Române, R.P.R., 1952.

Vol. V, Poezii postume, Anexe, Note şi variante, Exerciţii şi moloz, Addenda şi corrigenda, Apocrife. Mărturii, Indice, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1958

Vol. VI, Literatura populară, Introducere, Poeme originale de inspiraţie folclorică, Lirica populară, balade, Basme în proză, Irmoase, Paremiologie, Note şi variante, Anexe, Exerciţii şi moloz, Caietul anonim, Bibliografie, Indici, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1963.

Vol. VII, Proza literară, Sărmanul Dionis, La Aniversară, Cezara, Geniu pustiu, Celelalte proze postume, Texte inedite, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1977.

Vol. VIII, Teatrul original şi tradus, Traducerile de proză literară, Dicţionarul de rime, studiu introductiv de Petru Creţia, coordonator Petru Creţia, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1988.

Vol. IX, Publicistică 1870-1877, Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iaşi, studiu introductiv de Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1980.

Vol. X, Publicistică 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, Timpul, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1989.

Vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880, Timpul, coordonator Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1984.

Vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie – 31 decembrie 1881, Timpul, coordonator Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1985.

Vol. XIII, Publicistică, 1882 – 1883, 1888 – 1889, Timpul, România liberă, Fîntîna Blanduziei, coordonator Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1985.

Vol. XIV, Traduceri filosofice, istorice şi ştiinţifice, Hurmuzaki, Rotscher, Kant, Leskien, Bopp, Articole şi excerpte, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv de Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1983.

Vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediţiei, coordonatori Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1991.

Vol. XVI, Corespondenţă, Documentar, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1989.

Vol. XVII, Bibliografie, Viaţa şi opera, Referinţe, Partea I (1866 – 1938), coordonare generală Gabriel Ştrempel, Editura Academiei Române, 1999.

Vol. XVIII, Bibliografie, Viaţa şi opera, Referinţe, Partea a II-a, (1939 – 1989), coordonare generală Gabriel Ştrempel, Editura Academiei Române, 2008. (R.C.)