Toate staţiile

 

Ca să te întîlnesc am coborît la toate staţiile

am aşteptat trenuri care nu mai veneau

am ţinut toate sărbătorile uitate

m-am rugat la focul de artificii

şi am aprins lumînări în numele umbrei

asemeni lui mallarmé, am citit toate cărţile

şi cînd am închis ultima pagină

da, carnea mea era tristă

 

Ca să te întîlnesc, am urcat la toate staţiile:

Erai plecată din toate

 

Babilonul banalităţii

 

Acolo şezum şi plînsem, lîngă Babilonul banalităţii,

pe malurile lui, într-o gară fără nume

lîngă o bibliotecă plină de lacăte

unde cuvintele foşnesc în poezie ca nişte bancnote vechi

toate comparaţiile au trecut de partea lor

nimeni nu mai recunoaşte arcul de triumf, scurta victorie a lucidităţii

(Oraşul nu-şi mai aminteşte de ce s-au prăbuşit templele)

 

Acolo şezum şi plînsem nu de dorul unei patrii

ci de stingerea înceată a lucrurilor omeneşti

ofilirea gestului de a închide o scrisoare

înrămarea unei fotografii în care am rămas tineri

ciocnitul unor pahare cu vin

mirosul cernelii ieşind din tipografii dimineaţa

 

Acolo şezum şi plînsem cu telefoanele

ca nişte candele stinse în mîini

Acolo şezum şi plînsem asemeni celor vechi pe malurile rîurilor

fără harfe, fără sălcii, fără semne pe cer

 

Acolo şezum şi plînsem: nu mai avem semnal

nu mai avem ce ne aminti

viaţa noastră a trecut pe memoria externă

 

O mie de ani, doar o mie de ani

 

Să păstrezi o încăpere în întuneric

o mie de ani ca să vezi dacă

se şterge conturul obiectelor

dacă literele nefolosite dispar

dacă fotografiile mamei

mai alăptează fotografiile noastre

Să crezi că un munte pe care nu urcă nimeni

va deveni o cîmpie,

iarbă care a fost întotdeauna iarbă

 

„Noroi din care s-ar putea face oameni“

 

S-a spus despre noi că sîntem

o seminţie fără amintiri,

un fel de a contrazice asfinţitul

Suntem încăperi închise

aşteptînd ca întunericul să ne schimbe conturul:

Credinţa e proba nevăzutului

 

Trecerea la ora de iarnă

 

Am ajuns în zilele în care scrisul nu mai mîntuieşte,

e ca o trecere la ora de iarnă a cuvintelor,

propoziţiile se scurtează spre seară,

fraza nu mai vindecă, metafora nu mai urcă la cer,

cade pe pămînt ca un înger care a uitat

mesajul cu care a venit

 

Şi totuşi scriu ca un profet al surzeniei,

mişc mîinile ca muţii care alcătuiesc înţelesuri în aer

scriu cu degetele tot mai uscate (ghiarele graţiei)

pe tastatura care s-a hrănit cu toate dicţionarele

 

Nu mai cred în litere cum credeam în copilărie,

Cînd le înghesuiam în scrisul nostru

Ca într-un seif al inocenţei

acum drumul lor e unul de întoarcere,

se retrag în cuvinte simple care nu promit să zboare

şi se hrănesc cu pămînt

 

Acum scriu ca şi cînd aş rătăci,

un trecător bătrîn zîmbind pierdut în lumina rece

care mai răzbate prin iarna cuvintelor.

 

Ubi sunt que ante nos?

 

Într-o lume nu cu mult mai bună,

măcar poeţii ar trebui să se întrebe:

Unde sunt cei care au trecut înaintea noastră,

cei care au iubit fără să aştepte răsplata

ştiind că „răsplata e pentru cei slabi“?,

 

Unde sunt vocile lor pe care ecoul

Le-a purtat prin tavernele cu vedere la mare

Unde sunt mâinile care au mîngîiat toate literele

care au scris cuvinte gata să ne apere

pe tăbliţele de lut crude?

 

Unde sunt cei de dinaintea noastră?

Unde sunt cei care au băut din aceeaşi cupă,

ştiind că vinul e amărăciunea tuturor:

(cine bea primul, cine bea ultimul?)

 

Poate că au lăsat măcar o urmă

iar noi trecem pe lîngă ea ca printr-o piaţă străină,

în care nimeni nu mai vorbeşte latina

şi celelalte limbi nu ştiu ce să răspundă

 

Spiritual Fast

 

Un post intermitent al spiritului:

l-am debranşat de la internet

am întins o pînză peste ecrane

ca peste oglinzile celor în doliu

l-am învăţat

toate nuanţele întunericului

într-o încăpere fără semnal

am trîntit uşa spre lume:

clanţele ei au rămas fierbinţi

 

Apoi, într-o dimineaţă

sufletul a putut urca

din nou un deal

fără să obosească