Livius Ciocârlie – 90

Scoţînd dintr-un raft al bibliotecii Un Burgtheater provincial (1984) al lui Livius Ciocârlie, spre surprinderea mea, din carte au căzut, împăturite, trei pagini dactilografiate, fără aliniate şi nestilizate, dintr-o proiectată cronică pe care urma să o scriu despre acest roman insolit. Totodată, în carte, am descoperit şi o serie de mici fişe, în care sistematizam diverse probleme; de pildă, scosesem din roman diverse nume pitoreşti de case – precum „La vulturul negru“; „Elefant“; „Mînzul de aur“; „Copacul verde“; „Casa armeană“; „Crucea albă“; „Fuga în Egipt“; „La trei coroane“ (fostă „Casa din colţ“, ocupată de sefarzi); „Inorogul alb“; „Ciorchinul de aur“ – sau nume de hanuri, cîrciumi, restaurante, cafenele, ca „Pomul verde“; „La bărbatul furios“; „La butoiaş“; „La două pistoale“; „La regina Angliei“; „Împăratul turcesc“; „La două chei de aur“; „Clironomul Rudolf“. Urmăream, evident, să configurez, în maniera lui Gottfried Keller, un oraş-himeră de la marginea Imperiului austro-ungar. Asta îmi dă astăzi ideea de a selecta – din volumul de convorbiri ale romancierului şi eseistului cu Mircea Benţea – cîteva din reflexiile lui Livius Ciocârlie despre „inconştientul imperial“ transilvan. (Ion Vartic)

Mircea Benţea: În Clopotul scufundat vorbiţi despre „inconştientul nostru imperial“ ca despre o realitate profundă, ca despre „o ţară evanescentă“. În ce măsură v-a marcat – în plan existenţial, emoţional şi în cel al scrisului – apartenenţa la acest spaţiu geografic, istoric şi cultural?

Livius Ciocârlie: O interioară „ţară evanescentă“ ar fi mai complet. Dacă e adevărat ce cred, şi anume că originea noastră imaginară precedă cu aproximativ trei decenii naşterea noastră, atunci sunt – sub acest aspect – un om din imperiu. Dintr-un imperiu în cea mai mare măsură iluzoriu, nutrit nu cu o cunoaştere reală, ci numai cu elemente de ambianţă care persistau – multe dintre ele din partea sudică, sârbească, orşoveană, grănicerească, a imperiului – şi cu nevoia de a avea o epocă de aur. A mea nu se plasează nici în vremea lui Decebal – ori a lui Traian –, nici în vremea lui Ştefan cel Mare. Nu am un trecut emoţional îndepărtat. Cultural, începutul e la „Junimea“ şi e tot unul fabricat (de Gheorghe Panu, nu de mine), în centrul căruia nu se găsesc Eminescu şi Creangă. Dincolo de aulicul, recele Maiorescu, se găsesc în „Junimea“ iubită de mine tot felul de personaje pitoreşti şi „simpatice“ care din literatură nu înţelegeau mai nimic.

Existenţial, epoca de aur se plasează într-o Vienă care seamănă cu aceea rememorată dintr-o perspectivă deformantă de Stefan Zweig. Acesta îşi scria memoriile dinăuntrul unei puternice frustrări şi a unei puternice aprehensiuni. Toleranţa vieneză dispăruse, înlocuită de contrariul ei, umbra nazismului se îngroşa. Faţă de această situaţie deteriorată, mai vechea Vienă se ilumina în amintire. Nu-mi dau seama dacă şi mirajul meu imperial se explică, în parte, prin frustrarea produsă de conjunctura politică nefericită în care, după prima copilărie, am intrat. Poate că nu. Altceva constat. Este, presupun, o coincidenţă şi nu o relaţie de la cauză la efect. Regăsesc în mine elemente din ceea ce i se atribuie spiritului vienez din ultima perioadă a imperiului: mentalitate crepusculară, scepticism, nevroză şi o curioasă atracţie / respingere exercitată de vid. Tendinţa de renunţare, de asemenea, dorinţă de anonimat, dorinţă de a nu mai şti, de a fi – până la urmă – idiot. Mă regăsesc, de pildă, în această caracterizare făcută – se putea altfel? – de Magris literaturii lui Adalbert Stifter: „Înţelepciunea cea mai înaltă coincide cu renunţarea totală la hybris-ul individual şi la inteligenţa însăşi. Stifter e magistral când povesteşte nu atât întâmplări pozitive şi edificatoare, cât parabole ale umbrei, întâmplări de o letargie toropită în care oamenii par a se degrada până la a deveni obiecte, lucruri pasive şi moarte“. Nu este vorba de idioţenia neastâmpărată a flaubertienilor Bouvard şi Pécuchet, ci de una năucă în care individul zace în sine până la a fi absent. Adaug, înainte de a trece la un aspect general, că îmi lipseşte impulsul vienezilor de la 1900 de a-şi ascunde nevroza şi vidul sub strălucire părelnică, sub ornament.

Referindu-mă, acum, la literatura din partea de Vest a ţării, cu riscul de a stârni suspiciuni susţin că există un specific provincial determinat de istorie. Din punct de vedere estetic, îi prefer pe cei doi Caragiale şi pe Ion Barbu (balcanicii!) transilvănenilor, dar percep şi o diferenţă de univers. Nu văd ce primejdie ar decurge din studierea scriitorilor în legătură cu spaţiul istoric căruia i-au aparţinut, unii în fapt, iar alţii, ca mine, imaginar. Probabil, s-ar desprinde unele trăsături care, nici ele, n-ar trebui fetişizate. Nu sunt produsul unui spaţiu, ci al relaţiei dintre complexul meu intim şi acel spaţiu. (…)

M.B.: În raport cu nucleul tare al Europei Centrale şi, mai înainte, în raport cu Centrul (Viena), acest spaţiu este unul al marginii. În ce măsură această situaţie i-a conferit o particularitate?

L.C.: Nu ştiu dacă, poate în afara unei ambianţe arhitecturale – şi aceea modulată local –, caracteristica Europei Centrale nu este aceea de a nu avea nucleu. Europa Centrală este un teritoriu cu geometrie variabilă atras de un vid central. E imposibil să-i trasezi frontierele în aşa fel încât toată lumea să cadă de acord. Se declară originar din Europa Centrală Cioran, omul de la Răşinari, dar şi Eugen Ionescu, bucureşteanul, care – prin ce are românesc în el – îmi apare a fi balcanicul pur. Nu poţi aşeza întreaga Românie în Europa Centrală decât din prudenţă, ca să nu rupi ţara în două. În realitate, după încercarea numai parţial izbutită de unificare în perioada interbelică şi după ce am „obţinut“ o unitate în diversitate în cadrul lagărului stalinist, adevărata unificare a înfăptuit-o Ceauşescu, în sensul că tuturor ne-a deformat minţile, fie că trăiam la Oradea, fie că trăiam la Galaţi.

Faptul că Transilvania (Ardealul şi Banatul) s-a găsit la marginea imperiului austro-ungar nu i-a conferit o particularitate, căci în întregimea lui imperiul a fost alcătuit din margini. Ca să fiu mai sugestiv, fac o analogie: în Bucureştiul actual – dar şi în restul ţării – nu mai există centru şi margini. Marginile au dat peste margini, s-au întins până în centru. Întâlneşti peste tot aceiaşi oameni descurcăreţi, neatenţi la existenţa celorlalţi, incapabili să construiască ceva împreună, aceiaşi bătrâni cu mâna întinsă, aceiaşi copii ai străzii. La Bucureşti, în mod special, aceiaşi câini. Câinii dimprejurul Ateneului şi al hotelului de cinci stele Athénée Palace, deloc diferiţi de cei din Balta Albă şi din Berceni, sunt un liant şi un simbol al acestei stări de fapt.

Viena a adunat şi ea toate marginile. E destul să citeşti o listă de nume ca să-ţi dai seama că trăiau acolo oameni proveniţi din toate zonele imperiului. Pe de altă parte, fiecare ţară din imperiu se mărginea cu alte ţări din imperiu. Există chiar şi o relaţie de marginalitate a imperiului faţă de Europa Centrală. Românii bănăţeni din creierii munţilor, ori cei de la Dunăre ascultau de autorităţile imperiale, dar până la primii pătrundea foarte puţin din spiritul Eu.