Cristian Vasile, Manualul de istoria comunismului

Începând din anul şcolar 2025-2026, materia intitulată „Istoria comunismului din România“ a devenit obligatorie în sistemul liceal românesc (abia de la clasa a XII-a, nu a VIII-a, cum ar fi dorit – pe bună dreptate, cred – lobby-ul făcut de mai multe facultăţi de istorie sau institute de cercetare). Până de curând a fost disciplină opţională şi s-a predat după ghiduri metodologice. A existat din 2008 şi un manual opţional tipărit şi editat de IICCR. Impunerea materiei – la fel de necesară ca Istoria evreilor. Holocaustul – a debutat însă cu stângul, deoarece ordinul de ministru prin care se aprobau manualele a întârziat nepermis de mult. Prin urmare, în septembrie anul acesta, la primele ore de Istoria comunismului au lipsit chiar materialele didactice indispensabile: manualele. Putem spune că, de la bun început, împrejurările nu au fost favorabile: cu ceva timp în urmă, chiar predarea Istoriei la liceu în cazul aşa-numitului Trunchi Comun (la ultimele clase de la profilul Real) a fost în pericol. Unii actori influenţi din zona academică au prezentat drept soluţie scoaterea abia introdusei materii – la clasa a XII-a – Istoria comunismului din România (ca să fie „salvată“ Istoria). Toate aceste contradicţii vădesc şi divizarea din sânul breslei istoricilor.

Voi prezenta aici câteva reflecţii pe marginea noii discipline pornind de la unul dintre manuale – Istoria comunismului din România. Manual pentru clasa a XII-a şi clasa a XIII-a, Autori: Flori Bălănescu (coordonator), Mioara Anton, Carmen Müller, Florin-Răzvan Mihai, Editura Corint, Bucureşti, 2025, 128 pag. Observăm o componenţă echilibrată cuprinzând experimentaţi profesori de liceu (Carmen Müller, de la Liceul Teoretic „Ion Barbu“ din Bucureşti) şi cercetători consacraţi care au fie experienţă didactică universitară, fie o carieră importantă în zona editorială, în contact direct cu redactarea manualelor. În acelaşi timp, vreau să remarc şi manualul coordonat de Dorin Dobrincu la editura Litera care aduce împreună istorici de mare valoare şi profesori reputaţi din învăţământul preuniversitar.

Este un aspect pozitiv care trebuie menţionat încă de la bun început: Programa şi, pe urmele ei, aceste manuale descriu natură totalitară a regimului comunist, realitate ce nu dispare în pofida unei aparente „liberalizări“. Elevilor li se vorbeşte despre înregimentare, uniformizare, mişcări artistice de masă ameninţând cultura înaltă, profesionistă şi, nu în ultimul rând, despre cenzură ideologică. Nu trebuie uitat că, în chiar anul şcolar în care se predă această materie, tinerii de 17-18 ani care învaţă după aceste manuale devin cu adevărat cetăţeni (cu drept de vot). Ei trebuie să facă diferenţa între partidele democratice şi cele fasciste/comuniste. Manualul de la Corint, la fel ca şi celelalte, face referire la condamnarea oficială a comunismului. La 18 decembrie 2006, Raportul final elaborat de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste părea să clarifice pentru toată lumea şi aspectul sus-amintitei naturi totalitare (inclusiv pentru preşedintele României, care a validat conţinutul raportului). Însă cred că nici fostul preşedinte, care a înfiinţat Comisia, nu a internalizat mesajul profund al Raportului (care susţinea că, în fond, România comunistă nu a trecut printr-o destalinizare reală, că natura totalitară s-a păstrat până în decembrie 1989). Ştim că preşedintele de la momentul 2006, la doar câţiva ani după condamnarea comunismului, a ales să decupeze primii zece ani ai lui N. Ceauşescu sugerând că succesorul lui Gheorghiu-Dej ar fi putut să rămână un preşedinte de seamă dacă ar fi stat la putere doar un deceniu.

Această perspectivă asumată de Traian Băsescu (n. 1951), a cuiva care a trăit 38 de ani în comunism, se înrudeşte cu a celor care suferă de o anumită „nostalgie“ faţă de regimul trecut, mai precis faţă de anii de „liberalizare“ sau faţă de aşa-zisa siguranţă socială de dinainte de 1989. „Nostalgicii“ – părinţii şi bunicii elevilor de clasa a XII-a – au transmis opiniile lor către copii, cei care acum au în faţă noul manual. Cum de s-a ajuns aici? Sunt multe cauze, dar aici pomenesc doar câteva. Statul postcomunist a neglijat politicile memoriei şi o necesară asumare deplină – nu doar declarativă – a trecutului fascist şi comunist. Din manualele anilor 1990 nu aflai (mai) nimic despre responsabilitatea românească în cazul Holocaustului, iar despre perioada comunistă nu se vorbea. „Venerabilul“ de peste 100 de ani, Radu Theodoru, pus sub urmărire penală de curând, se remarcase după 1990 prin negarea Holocaustului, prin critici violente extreme la adresa celor două comisii pentru adevăr – Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului şi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Până de curând nimeni nu l-a deranjat cu nimic, deşi organele de urmărire penală ar fi avut instrumentele necesare ca să acţioneze. Aş mai adăuga aici şi existenţa unei anumite promiscuităţi când vine vorba de evocarea victimelor comunismului, a opoziţiei anticomuniste şi a disidenţei. Spre exemplu, eşti invitat la un simpozion (despre rezistenţa armată anticomunistă şi sprijinitorii ei) şi te trezeşti flancat de figurile lui Adrian Păunescu şi ale unora suspectaţi că au fost informatorii poliţiei secrete comuniste.

Este de salutat prezenţa în manuale a unui studiu de caz dedicat protocronismului (p. 113). În esenţă, a fost vorba despre un naţionalism cultural instrumentalizat de ceauşismul târziu. Pe acest târâm al naţionalismului, marxism-leninismul lui Ceauşescu s-a întâlnit cu protocronismul profesat de scriitori influenţi, realitate bine documentată de istorici, care au sugerat şi persistenţa curentului în postcomunism. Iar aici ajung din nou la tema actualităţii. Important este să observăm că, după 1989, unii dintre acei scriitori asociaţi cu protocronismul sau simpatizanţi de-ai lor şi-au manifestat indistinct preferinţele pentru lideri totalitari precum Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu şi Ceauşescu. Un soi de reabilitare parţială a mareşalului Antonescu începuse, de fapt, chiar înainte de 1989, din nefericire şi cu concursul unor prozatori de talent, situaţi altminteri de partea autonomiei esteticului, percepuţi ca fiind „de partea bună a istoriei“, sau măcar a istoriei literare (Marin Preda, prin Delirul). Prin urmare, acest amestec contradictoriu pe care l-am trăit din noiembrie 2024 până în mai 2025, la nivelul opţiunilor politico-electorale asumate de „suveranişti“, nu ar fi trebuit să ne mire prea tare. În realitate, cred că putem vorbi despre un „suveranism ceauşist“ care îl anunţă cumva pe cel din zilele noastre.

Până şi politicienii mediocri admit acum – de voie, de nevoie – că educaţia istorică, familiarizarea elevilor cu nocivitatea regimurilor totalitare fasciste şi comuniste contribuie decisiv la consolidarea unei democraţii reziliente. Nu ştim dacă chiar internalizează ceea ce spun (am văzut cazul fostului preşedinte care îşi asumă doar pe jumătate un demers memorial necesar). Nu putem să nu remarcăm cât de târziu s-a introdus în şcoli predarea unor materii precum Istoria evreilor. Holocaustul şi Istoria comunismului din România. Sub mandatul fostului preşedinte al României, Raportul final al Comisiei pentru Analiza Dictaturii a fost ascuns în arhiva electronică a Administraţiei Prezidenţiale şi nu mai poate fi găsit la o căutare pe Google. Mai sunt şi alte aspecte colaterale care scot în evidenţă blocajele din cadrul politicilor memoriale: spre exemplu, Muzeul Ororilor Comunismului în România nu are un sediu şi trăieşte din expoziţii temporare (este ruşinos că aceste proiecte muzeale esenţiale sunt stânjenite, deşi măcar în parte banii ar fi putut fi atraşi prin diverse proiecte).

Poate cu ajutorul acestor noi manuale şi al unor profesori dedicaţi, noile generaţii vor ajunge să preţuiască mai mult libertatea, democraţia, pluralismul şi să înţeleagă natura toxică a comunismului şi a fascismului.