Ciprian Handru, „Postura“ lui Ioan Groşan

Pentru a contura postura lui Ioan Groşan, în cele de faţă am recurs la noţiunile teoretice propuse de Jérôme Meizoz şi Alain Viala, doi dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi teoreticieni, cu studii semnificative în aria posturii auctoriale. Pe scurt, conceptul de postură, aşa cum îl formulează Meizoz, reprezintă „cartea de vizită“ prin care scriitorul se (re)prezintă publicului, atât printr-o componentă contextuală (apariţiile media, interviuri, notele biografice etc.), cât şi printr-o componentă discursivă/ textuală (imaginea pe care o construieşte în text). Astfel trebuie înţeleasă postura literară: modul în care un scriitor se face (re)cunoscut în câmpul cultural/ literar, devenind marca sa distinctivă în raport cu ceilalţi scriitori.

Într-o anchetă publicată în 1996, în revista Vatra, intitulată „Faţă-n faţă: Ioan Groşan şi Radu Ţuculescu“, cel din urmă îşi intitula intervenţia, cum altfel?, chiar Homo ludens. Ţuculescu afirma: „Groşan era şi a rămas un homo ludens; era regizor, actor, dramaturg, prozator şi critic, se juca cu toate acestea cu maximă seriozitate“ (Radu Ţuculescu, Homo ludens, în Vatra, nr. 7, 01.07.1996, p.13). Evocând ceea ce Alain Viala defineşte drept ethos, adică modul general de a fi al unui scriitor, consider că aceasta este una dintre cele mai cuprinzătoare definiţii pe care un mediator cultural i le putea oferi posturii auctoriale a lui Groşan.

Postura de homo ludens a lui Groşan este vizibilă deopotrivă în ficţiune şi în realitate, ambele marcate – printre altele – de ideea de „rezistenţă prin farse“, cultivată mai ales în jurul grupului Ars Amatoria. De altfel, în Lumea ca literatură. Alte amintiri, scriitorul menţionează această dimensiune ludică a activităţii sale:

„Dacă mult uzitata, după 1989, sintagmă «rezistenţa prin cultură» este adevărată, atunci nu mai puţin adevărată este, cel puţin pentru noi, cei din grupul satiric «Ars Amatoria», şi sintagma «rezistenţa prin farse». Într-adevăr, atunci, în anii întunecaţi ai ceauşismului, după Tezele restrictive din iulie 1971, una din puţinele modalităţi de a te sustrage presiunilor şi constrângerilor ideologice de tot felul era farsa, pe care o practicam unde şi când puteam, de preferinţă pe scară cât mai largă“ (Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Alte amintiri).

Simbolic pentru evoluţia spirituală a ars-amatorilor, George Ţâra relatează că, în 1974, grupaţi după afinităţi, s-au cazat împreună „neclujenii“ de la secţia Română: Ioan Groşan, Radu G. Ţeposu, Lucian Perţa, George Ţâra şi Horia Pop – nucleul fondator al grupului – alături de alţi colegi din acelaşi an, dar de la alte secţii şi alte facultăţi, între care trebuie menţionat Emil Hurezeanu, toţi cu un pronunţat simţ al umorului, al glumei şi al farsei: „Ne ţineam de glume fie ziua, fie noaptea. Am fost chiar daţi afară din cămin pentru tulburarea liniştii nocturne. Despre farse nu mai vorbesc, e prea mult de povestit într-o expunere pripită. N-au scăpat nici profesorii, unii dintre ei foarte sobri şi care n-au aflat nici în ziua de azi cine i-a scos noaptea din casă sub pretexte false, comunicate telefonic“ (George Ţâra, interviu realizat de Simona-Ioana Cucuian, publicat pe eCreator).

De asemenea, într-un interviu cu Simona Ioana Cucuian, publicat în 30 aprilie 2015 pe eCreator.ro, Groşan povestea că a treia promoţie a Echinoxului, din care făcea parte, a adus în prim-plan ludicul, spre deosebire de primele două, întemeietoare şi mai sobre. „O conjunctură fastă – evocă scriitorul – a făcut să se întâlnească cea mai ludică promoţie echinoxistă cu cel mai ludic profesor al Filologiei clujene“ (Ioan Groşan, Neverosimil!, în Ion Vartic. În joc de oglinzi, volum coordonat şi revizuit de Marta Petreu şi Anca Haţiegan, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2021, p. 203). Profesorul era Ion Vartic, regizor şi mentor al grupului, care nu doar că a luat parte la farsele lor, ci a pus la cale altele, în care chiar ei, ars-amatorii, au devenit „victime colaterale“ (Ioan Groşan, „Echinox“ – mon amour, în Echinox 50).

Astfel, în cele două volume autobiografice, dar şi în multiple interviuri, Groşan scoate în evidenţă numeroase farse îndreptate către colegi, profesori sau, pur şi simplu, către cei din jur. Dintre acestea, se distinge una de amploare, avându-l ca ţintă pe… Eugen Barbu.

Ioan T. Morar şi Ioan Groşan au pus la cale o farsă inedită, având în vedere contextul epocii: au cumpărat un plic cu etichete şcolare şi le-au transformat în mini-anunţuri underground. Sub diverse reclame, au făcut public numărul de telefon al lui Eugen Barbu. În ton cu moda crescătoriilor de nutrii din acea perioadă, au notat pe zece etichete „Cumpăr nutrii“ şi, pentru echilibru, pe alte zece „Vând nutrii“. Printre altele, se mai regăseau următoarele „oferte“: „Primesc student(ă) în gazdă“ şi „Student caut gazdă“, „Vând cafea Winer Kaffee din pachet“, „Vând blugi“, „Vând Dacia 1300 nouă“, „Meditez matematică pentru admitere“, „Vând Istoria literaturii – Călinescu, princeps“, „Cedez loc de veci la Bellu“ etc. Ioan T. Morar mărturiseşte că partea cea mai nostimă şi totodată riscantă a fost lipirea etichetelor pe stâlpii de electricitate din staţii de autobuz, pe panouri în aceleaşi staţii, pe pereţi, la colţuri de stradă etc. Continuă acesta: „După cinci zile, Groşan a sunat la numărul de telefon cunoscut şi a început astfel: «În legătură cu nutriile…». La capătul celălalt al firului a urmat un răget şi, imediat, o cavalcadă de înjurături demne de Groapa. Lui Ouatu“ (Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Alte amintiri, Iaşi, Polirom, 2017, p. 111).

Rezistenţa prin farsă, ca simptom al posturii de homo ludens, se regăseşte, aşa cum am menţionat, şi în textele de ficţiune. De pildă, în povestirea O dimineaţă minunată pentru proza scurtă un tânăr redactor îşi stabileşte o ţintă precisă: să scrie o proză scurtă, de „trei pagini şi jumătate, nu mai mult“, despre o vânătoare de fazani la care urmează să participe împreună cu directorul Gostatului şi cu Marţ. În periplul lor, directorul le povesteşte… o poantă:

„Vine într-o zi la noi un contabil nou, tinerel. Băiete, zic, îţi place vânătoarea? Mie? Zice. Vânez de cinci ani. Bun, zic, hai la iepuri. Şi-l iau şi-l duc în spatele cabanei, aşa, la vreo sută de metri. Stai aici, zic, eu mă duc să trimit doi tractorişti să bată capătul celălalt de ogor, să mâne iepurii încoace. Îl iau pe Marţ deoparte, prindem pisica bucătăresei, o legăm c-o blană de iepure şi fug înapoi lângă băiat. Marţ ne înconjoară şi lasă pisica mai încolo. Ea, ca toate pisicile, o ia spre casă, drept spre noi. Ăsta, cum o vede, buuum, buuuuum! Înnebunită, cu blană cu tot, pisica sare într-un copac şi nu se opreşte până în vârf. Atunci vânătorul meu se întoarce şi face: Dumneavoastră aţi mai văzut iepure în copac? Eu mă sui să-l prind!“ (Caravana cinematografică).

În tradiţia lui Johan Huizinga, potrivit căruia jocul poate fi, fără îndoială, serios, consider că Groşan este un „constructor“ care, în „jocul“ său literar, lucrează cu o conştiinţă riguroasă a scriiturii: de la subminarea mimesisului pe teme preferenţiale (O dimineaţă minunată pentru proză scurtă), la una dintre cele mai tipice metanaraţiuni optzeciste (Insula); de la parodierea romanului „obsedantului deceniu“ (Caravana cinematografică), la parodierea convenţiei SF-ului (O.Z.N-ul); de la un roman istoric foileton (O sută de ani de zile la Porţile Orientului), la un foileton science-fiction (Judeţul Vaslui în N.A.T.O.), de la sarcasm social şi politic (Jurnal de bordel şi Jurnal de Cotroceni), la memorialistică (auto)ironică (Lumea ca literatură. Amintiri şi Lumea ca literatură. Alte amintiri) etc.

În fine, cred că, din decupajele de mai sus, se poate observa că Ioan Groşan este un homo ludens care se joacă… în mod serios. Spiritul ludic, prezent şi în viaţa de zi cu zi, se imprimă şi în lumea ficţională, conferindu-i predilecţia pentru farsă. Altfel spus, universul (literar) groşanian poate fi descifrat în relaţie complementară cu imaginea socială a scriitorului, conturând postura unui… homo ludens postmodern.