Vasilie Aurelian Alin, Nihilism şi ratare în Huliganii lui Mircea Eliade

Romanul Huliganii, scris de Mircea Eliade, ne pune în faţa a două atitudini fundamentale ale adolescenţei: nihilismul şi ratarea. Cele două atitudini nu sunt opuse una-alteia, ci, mai degrabă, complementare. Mai devreme sau mai târziu, orice formă de nihilism sfârşeşte în ratare sau în moarte. Toate personajele romanului sfârşesc în cea mai deplorabilă ratare, iar această ratare este cu atât mai flagrantă, cu cât personajele nici măcar nu îşi dau seama că se află în această situaţie. E cât se poate de clar că majoritatea personajelor suferă de o formă severă de autism. Foarte rar putem întâlni vreun personaj care să rezoneze cu gândirea altui personaj sau să îi dea dreptate, să-i aprobe o teorie sau un sentiment. Gândirea şi simţirea celuilalt nu contează în acest roman, ci doar gândirea şi simţirea proprie.

Aparent, dar doar aparent, romanul are în centrul său problema libertăţii umane. În realitate, însă, problema este aceea a nihilismului şi a voinţei de putere. Libertatea nu este privită ca putinţa (deci puterea) de a distinge binele de rău, ci ca dorinţă exclusivă de a face rău, de a poseda, de a chinui, de a te revolta, de a părăsi etc., fără nicio consecinţă pentru cel ce ar face astfel de lucruri: „Alexandru se gândise adesea, pe timpul când era încă la Bruxelles, la această ascunsă invidie pe care oamenii maturi şi bătrânii o au asupra libertăţii celor foarte tineri, care îşi pot încă face de cap, pot greşi şi păcătui după pofta inimii. Libertatea asta de a greşi – ce cumplite suferinţe aduce pierderea ei…“.

Eliade este, în mod subtil, ironic uneori în roman, iar o mostră din această ironie subtilă ar fi faptul că nu Petru Anicet sau Alexandru definesc termenul de „huligan“, ci David Dragu, care, în mod paradoxal, este personajul cu capul pe umeri. În contrast, Alexandru, deşi habar nu are despre sensul profund al acestui termen, nu ezită să şi-l însuşească şi să se autoproclame, alături de Anicet, „huligan“: „Există un singur debut fertil în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta, dacă vrei… Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume – nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleşit de adevăruri. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocaţia de huligan (…) – Nu ştiam că se spune aşa, vorbi zâmbind Alexandru. Credeam că se spune un om liber, un om demn, un om nou, dacă vrei… (…) Ştiam că huligani sunt numai spărgătorii de geamuri, râse Alexandru“. David Dragu sugerează că vocaţia de huligan este absolut necesară în procesul creaţiei, iar în acest fel ea nu ar mai fi o componentă nihilistă. Dar trebuie să ne întrebăm: oare ce anume creează Alexandru? Dar Petru Anicet? Ajung ei să creeze ceva prin care să îşi justifice atitudinea huliganică şi să scape din ghearele nihilismului?

Dar ce este nihilismul? Termenul a fost teoretizat pe larg de filozoful Friedrich Nietzsche şi se referă la degradarea celor mai înalte valori: „Ce-nseamnă nihilismul? Faptul că valorile cele mai înalte se devalorizează. Lipseşte scopul. Lipseşte răspunsul la întrebarea De ce?“ (Friedrich Nietzsche, Voinţa de putere, Editura AION, 1999, p. 9). Tot Nietzsche ne spune că pentru a învinge nihilismul, morala este absolut necesară: „In summa: morala a fost marele remediu împotriva nihilismului practic şi a celui teoretic“ (op.cit., p. 10). Nu putem să nu remarcăm că cel care oferă şi teoretizează termenul de „huligan“ în roman este chiar David Dragu, cel care a publicat o carte despre morală. Dragu este mai huligan decât Alexandru sau Anicet, în sensul pe care a dorit Mircea Eliade să îl dea romanului. În comparaţie cu David Dragu, Alexandru şi Petru Anicet sunt doar nişte rataţi care nu înţeleg nimic pe lumea aceasta şi nici măcar pe ei înşişi. Eliade l-a conturat mult mai realist şi i-a acordat o gândire mult mai profundă lui David Dragu decât lui Anicet sau lui Alexandru. Comparativ cu Dragu, cei doi au o viaţă sufletească şi intelectuală larvară. Poate fi o stângăcie a autorului în momentul în care un personaj secundar e conturat mai bine, iese mai mult în relief şi pare mai viu decât personajul/ personajele principale. David a reuşit să publice cărţi, iar în acest sens activitatea sa huliganică este una împlinită, reală, în sensul pe care Eliade a dorit să îl dea termenului: „– Atunci puteam face orice voiam. N-aveam nici tată, nici surori, nici prieteni. Nu mă simţeam legat de nimic. Acum există o sumă de lucruri mari, grave, responsabile, în jurul meu. Există în primul rând acest David Dragu pe care îl vezi, acest erou cu leafă la Stat. Ei bine, îţi pot spune acum că îl dispreţuiesc şi îl urăsc pe acest David Dragu, că mă piş pe el! Înţelegi? Asta simţi când depăşeşti experienţa huliganică; o cumplită silă de tine şi de lume – şi o cumplită nostalgie după vârsta de patruzeci de ani. Aş vrea acum ori să am numai douăzeci în loc de douăzeci şi nouă de ani, ori să am direct patruzeci. Ori huliganism, ori moartea pasiunilor. Dacă ai şti cât am de luptat! Dacă ai şti ce te aşteaptă şi pe d-ta, când vei descoperi că nu înseamnă nimic omul nou al d-tale, nici morala d-tale colectivă – că totul s-a făcut pe acest pământ, şi s-a făcut prost, întotdeauna pe jumătate“.

Principala carenţă a fiinţei lui Alexandru şi a lui Anicet e aceea că ei nu iubesc, şi aceasta pare a fi problema întregii generaţii de tineri. În lipsa dragostei devii huligan, iar în lipsa huliganismului devii nihilist. Vorbind despre propriul său roman, Mircea Eliade precizează următoarele lucruri într-un interviu publicat în revista Rampa din 7 decembrie 1935: „Huligan este în primul rând un om viu, adică un om tânăr, stăpânit numai de biologia lui, fascinat de puterea lui obscură, de libertatea tinereţii sale, şi care nu recunoaşte, nu poate recunoaşte nicio rigoare din afară, nicio morală, nicio superstiţie legitimă. Acesta este sensul pe care i l-au dat poeţii ruşi, îndeosebi cei revoluţionari, şi acesta este sensul pe care îl accept şi eu, deşi nu sunt nici poet, nici revoluţionar, şi nu am o prea exagerată stimă pentru poeţii ruşi revoluţionari. Nu ţin prea mult la acest termen de huligan, dar mi se pare că nu există, în nicio limbă europeană, un alt termen similar; care să exprime, adică acel moment grandios de spargere, de rupere a tuturor limitelor exterioare, de negare a tuturor valorilor, de încredere oarbă în tinereţea ta, în forţa ta, în destinul tău, încredere care justifică, pentru tine, orice crimă şi orice violenţă (…) Deşi, pentru mine, experienţa huliganică – cu toate freneziile şi voluptăţile ei biologice – este o experienţă de ordin inferior. Incapacitatea de contemplaţie în suferinţă – iată viciul său esenţial. Pe un huligan, suferinţa îl îndârjeşte, îl bestializează, îl umileşte; în niciun caz nu-l ajută să contemple. Incapacitatea aceasta de contemplaţie în suferinţă nu e specifică numai huliganilor. Românul mijlociu, românul de treabă, mitocanul este tot atât de incapabil de contemplaţie în suferinţă. El se îmbată, umileşte sau omoară, ca să uite suferinţa, ca să se răzbune împotriva ei, dar nu o poate transcende, nu poate contempla“ (Mircea Eliade, Huliganii, Bucureşti, Editura Litera, Colecţia Biblioteca pentru toţi, 2010, p. 382). Putem observa câteva diferenţe între ceea ce spune Mircea Eliade în interviu şi modul cum a descris şi folosit termenul de huligan în roman. Mai întâi, în interviu, Mircea Eliade nu vorbeşte deloc de latura creativă a huliganismului, dar spune că huliganismul este o consecinţă a incapacităţii de a contempla în suferinţă ce ar fi proprie poporului nostru (E greu de înţeles de ce spune că „românul de treabă“ este incapabil de a contempla în suferinţă, când de fapt, în realitate, el este cel mai capabil de a contempla în suferinţă. Oare Moromete nu era capabil de a contempla în suferinţă, ca să dăm un contraexemplu tot din cadrul literaturii?). În Huliganii, Irina spune destul de clar că huliganismul este consecinţa clară a lipsei dragostei: „Nu e nimic de făcut cu tinerii de vârsta voastră, curmă Irina lunga tăcere. Ca să mai găseşti dragoste trebuie să iubeşti un bărbat de la patruzeci de ani în sus. Fiecare dintre voi are o teorie, o pasiune abstractă, o idee originală, în sfârşit, ceva care trece cu mult înaintea dragostei…“.

Dar ce anume trece înaintea dragostei? Voinţa de putere. Omul din toate timpurile şi de toate vârstele şi-a dorit mereu să stăpânească mai mult decât să iubească. În iubire dăruieşti, în voinţa de a stăpâni aştepţi să primeşti, să posezi. Exact această voinţă de a poseda, de a domina, de a stăpâni e proprie nihilismului: „Mă întorc cu gândul la Anişoara. Nu mi-ai spus nimic despre ea; cum este, cât de mult te iubeşte, ce vrea de la tine? Bagă de seamă, Petru, primejdia cea mare poate fi încă evitată. Dacă ţii puţin la ea, fii crud de pe acum, jigneşte-o cât mai adânc, n-o lăsa cu niciun chip să te idealizeze (…) Nu accepta niciun şantaj, nu te îndupleca în faţa niciunei suferinţe. Amorul e o invenţie feminină; lasă femeile să sufere cât vor; cine le-a pus să descopere această jucărie drăcească? Nu uita lucrul acesta: tu nu ai nicio obligaţie, eşti liber, eşti stăpân. Restul e literatură sau şantaj. Spune-ţi în fiecare zi: peste bord cu Anişoara, peste bord cu ea!“.

O altă problemă este aceea a mediului care corupe fiinţa umană. O fiinţă ce poate fi coruptă de mediu este o fiinţă slabă. Fiinţele puternice nu pot fi corupte de către mediu, ci ele îşi impun propria lor voinţă mediului. În acest sens se poate spune că atât Anicet, care ajunge în sărăcie şi mizerie, cât şi Dumitraşcu sunt oameni slabi, pe care mediul îi domină. Alexandru are chiar o teorie asupra societăţii ce nivelează oamenii şi îşi face din rezistenţa asupra mediului un scop în sine, cu toate că, în realitate, el nu este în stare să reziste unei jigniri atunci când Dragu îl face laş şi fuge de căsătorie şi de responsabilitate: „– Sunt şi alte lucruri esenţiale pentru un tânăr, continuă Alexandru. Sunt lucruri care îl privesc mai direct decât dragostea. Majoritatea oamenilor de astăzi sunt umiliţi de societate, sunt jucaţi de evenimente. Aproape nimeni dintre noi nu mai poate creşte în voie, nu-şi mai poate împlini destinul lui… Ideile care circulă astăzi fără a mai întâmpina vreo rezistenţă, sentimentele-tipar, mari şi sterpe, care ne copleşesc – atentatul acesta la fiinţa noastră e mult mai grav. Tu nu crezi că avem şi alte datorii decât de a iubi o femeie până la moarte?…“. La fel Dumitraşcu consideră că influenţa nefastă a mediului este cea care îi ratează viaţa şi nicidecum nu îşi pune problema lipsei de talent: „În acel moment explica noului său prieten psihologia intelectualului de provincie: … Simţi cum te destramă viaţa, mediocritatea. Orice ideal se macină, orice gând frumos…“. Petru Anicet pare şi el o victimă a mediului, a mizeriei în care era nevoit să trăiască: „Dna Anicet nu-i spunea nimic, şi tăcerea aceasta îl umilea, îl exaspera. Ar fi făcut orice ca să curme mizeria aceasta lâncedă, continuă, deprimantă“. David Dragu spulberă însă această concepţie a ratării, cauzată de mediu. El o consideră o scuză, o slăbiciune a voinţei. Omul este dator să înfrunte mediul şi să rămână acelaşi. Problema ratării este localizată în sufletul omului şi nu în mediu: „– Ce înseamnă aia influenţa mediului de provincie asupra intelectualului? continuă Dragu. Un adevărat intelectual rezistă oricărui mediu. M-am exprimat greşit; nu un adevărat intelectual, ci un adevărat om, substanţial, a cărui fiinţă nu o poate nimeni şi nimic anula în afară de moarte. Dacă eşti tu însuţi, înainte de toate tu însuţi, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viaţă, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata. Rămâi tot atât de perfect şi de real, şi la New-York, şi la Paris, ca şi la Turnu-Măgurele sau într-un sat din Basarabia. Un Newton, un Dante, un Kant ar fi supravieţuit şi ar fi creat în oricare oraş de provincie românesc. Nu oraşul e de vină, ci sufletul oamenilor, superstiţia care-i domină pe toţi că un oraş luminat cu electricitate te ajută să fii idealist şi optimist, pe când unul plin de băltoace te deprimă şi te ratează. Omul trebuie să rămână el însuşi în orice mediu; într-un asemenea om cred. Care n-are nevoie de decor ca să viseze, n-are nevoie de confort ca să se simtă fericit, n-are nevoie de mediu ca să gândească…“.

De ce încearcă oamenii să lupte în contra mediului? Pentru că a lupta în contra mediului este o dovadă o voinţei de putere. Cel care contestă ordinea se pune în postura de demiurg. A nega lumea înseamnă a te pune deasupra lumii. A nega ordinea înseamnă a te pune deasupra ordinii. A nega omul înseamnă a te pune deasupra omului. Mai mult decât atât, a accepta o ordine deja existentă înseamnă a te integra în acea ordine renunţând la individualitatea ta proprie, dar a nega o ordine deja existentă este în primul rând o afirmaţie clară a propriei individualităţi şi a propriei puteri. Totodată acesta este şi sensul nihilismului după cum ne spune Friedrich Nietzsche în Voinţa de putere: „Valorile cele mai înalte, în slujba cărora trebuia să trăiască omul, mai ales că ele dispuneau masiv şi arbitrar de el – aceste valori sociale au fost ridicate deasupra omului în scopul accentuării sunetului lor, ca şi când ele ar fi fost imperative ale divinităţii, realitatea, lumea adevărată, speranţa şi lumea viitoare. Acum, când originea meschină a acestor valori devine clară, întreg universul ni se pare astfel devalorizat, şi absurd – dar aceasta e doar o stare intermediară (…) Valorile şi transformarea lor depind de creşterea puterii celui ce instituie valoarea. Măsura necredinţei, a toleratei libertăţi a spiritului ca expresie a creşterii puterii. Nihilismul ca ideal al puterii maxime a spiritului, al vieţii celei mai abundente, în parte distructiv, în parte ironic (…) Astfel, sub forma contestării unei lumi adevărate, a unei fiinţe, nihilismul ar putea fi un mod de gândire divin (…) Nihilismul este starea spiritelor şi a voinţelor puternice“ (Nietzsche, op.cit., pp. 11, 15, 16, 20).

Cum sfârşesc Petru Anicet, Mitică Gheorghidiu, Alexandru Pleşa şi ceilalţi? Sunt strânşi toţi la o înmormântare. Cu alte cuvinte, sfârşesc în apropierea elementului tanatic. Eliade pare să sugereze că destinul huliganismului şi al nihilismului sfârşeşte în moarte. Petru Anicet nu are conştiinţa morţii. Deşi îşi îngroapă mama ce s-a sinucis din cauza actelor sale nesăbuite, gândul său continuă să fie acela al parvenirii: „– I-am făgăduit să-i aduc pe toţi la Arvireşti… O să am de furcă… În câţi ani crezi tu că se poate răscumpăra o moşie mare, aşa cum a fost a noastră?!…“. Toată energia sa, Petru Anicet, o foloseşte pentru a încerca să parvină şi nu pentru a încerca să îşi cultive talentul artistic. Tomescu pare să descrie exact soarta nihiliştilor Anicet, Alexandru, Mitică, atunci când vorbeşte despre lipsa conştiinţei morţii tinerei generaţii: „Ei bine, în câteva generaţii oamenii lor vor deveni leneşi, nepăsători, inconştienţi aproape. Nu vor mai şti că au un sfârşit… Vor simţi asta instinctiv, ca animalele, nu o vor transforma în energie, în construcţie…“. Într-un mic eseu din tinereţe publicat în Oceanografie şi reprodus în culegerea Drumul spre centru, Mircea Eliade deplânge avântul tinerei generaţii de a reuşi cu orice preţ, mai ales în contextul în care trecerea din viaţa aceasta este inevitabilă pentru fiecare om: „Mă gândesc, însă, la zădărnicia setei noastre de perfecţiune, de ascensiune – atât timp cât există o moarte ale cărei legi nu le cunoaşte nimeni“ (Mircea Eliade, Drumul spre centru, Bucureşti, Editura Univers, 1991, p. 35).