Mihnea Măruţă, Când tehnologia nu mai e neutră

Există o prejudecată care a devenit aproape un reflex condiţionat în discuţiile despre viitor: Tehnologia e neutră: depinde de noi dacă o folosim înspre bine sau înspre rău. Urmează, cel mai adesea, comparaţia cu un cuţit sau, în cazul sofisticat, ţi se dă ca exemplu fisiunea nucleară. Altfel spus, orice invenţie semnificativă ar putea să ne aducă fie lumină ori ajutor, fie moarte ori întuneric. În acest raţionament, tehnologia este, evident, un mijloc. Un mijloc pe care noi îl creăm, care ne stă apoi la dispoziţie, inert, şi pe care decidem, netulburaţi, să-l dedicăm unui scop determinat.

Ceea ce voi încerca să vă conving este că, de la un anumit nivel de influenţă încolo, o tehnologie cu răspândire globală nu mai este un mijloc, ci îşi devine propriul scop. Tehnologia e rezultatul extragerii unor obiecte din viitor. A crea un obiect, cu scopul de a-l folosi, înseamnă a „smulge“ ceva cu totul nou din teritoriul neîntâmplatului: a defrişa haosul de posibilităţi din jurul acelui obiect şi, astfel, a-l delimita de ceea ce nu a fost încă descoperit. A crea tehnologie înseamnă deci a aduce în real un obiect al cărui scop este, cel puţin în faza apariţiei sale, exterior omului. Odată inventat, acel obiect extinde omul, se transformă într-un instrument, iar folosirea sa este doar un mijloc: aceasta ar fi justificarea afirmaţiei că „tehnologia este neutră“.

Dar care e scopul tehnologiei? Care e scopul dispozitivelor pe care le făurim şi care apoi ne devin indispensabile?

Într-un eseu faimos (Întrebarea privitoare la tehnică), Heidegger ajunge la concluzia că esenţa tehnologiei rezidă în constrângerea proprie omului de a se raporta la natură ca un stăpân, din nevoia de a-i exploata resursele. Cu alte cuvinte, esenţa tehnologiei ar consta într-o cerinţă către sine – pe care omul, ca specie, şi-o fixează fără să realizeze –, adică un comportament, o atitudine dobândită, o orientare trufaşă înspre dominarea mediului în care omul se trezeşte aruncat de la naştere. Prin urmare, esenţa tehnologiei nu ar avea nimic de-a face cu ceea ce obişnuim să înţelegem prin acest concept, adică maşinărie, mecanism neviu, unealtă aflată la îndemână. În această viziune, scopul tehnologiei, causa finalis a acestui ansamblu de obiecte, ar fi supunerea naturii: îndreptăţirea omului ca monarh absolut al lumii.

Se poate modifica acest statut? Există un prag de la care tehnologia îşi devine propriul scop? Înainte de a încerca un răspuns, vă propun câteva exemple de funcţii preluate de telefonul mobil şi de aplicaţiile sale. Pentru că poţi trimite mesaje (text, audio sau video) în loc să vorbeşti cu cineva, această tehnologie înlocuieşte parţial vorbitul. Pentru că poţi recepţiona mesaje în loc să asculţi un interlocutor, înlocuieşte parţial auzul. Pentru că te informează meteorologic, înlocuieşte parţial orientarea în natură, dar şi asumarea de riscuri. Pentru că îl deschizi mai mereu când ai un răgaz, înlocuieşte parţial plictiseala şi descoperirea de sine. Pentru că îţi stochează imagini, înlocuieşte parţial memoria vie, adică trecutul subiectiv. Pentru că îţi programează notificări, înlocuieşte parţial proiecţiile, acuitatea şi deci conectarea la viitorul subiectiv. Pentru că aduni texte în format digital şi le citeşti pe ecran, înlocuieşte parţial biblioteca şi cărţile. În fine, pentru că faci scrolling ore întregi, dependent sau abulic, telefonul mobil înlocuieşte parţial comunitatea, oamenii cu care te întâlneai corporal.

Fenomenul este deci acesta: înlocuirea realităţii şi a unora dintre organele prin care prizăm realitatea. Ce ne indică acest fenomen? Că obiectul tehnologic care este telefonul mobil ne devine organ extern, parte din fiinţarea noastră extinsă. Că subiectul care eram fiecare dintre noi nu mai funcţionează separat de acest obiect, ci el ni s-a inserat în conştiinţă. Că raporturile pe care ni le impune acest obiect (gesturi, limbaj, activităţi) devin deprinderi: ne restructurează circuitele neuronale. Că, deci, această tehnologie devine un mediu în care ne scufundăm, iar funcţiile pe care ni le impune devin matriţe ale minţilor noastre. Tehnologia nu doar că pătrunde în cultură, dar se transformă într-o nouă natură.

Acesta este sensul faimoasei propoziţii Mediul este mesajul, a lui McLuhan: de la un anumit nivel de influenţă încolo, mediul tehnologic îşi devine propriul obiectiv (mesaj, scop, interes). El nu mai este mijloc, construit în vederea a ceva, ci se transformă, printr-o mutaţie ontologică, în vederea însăşi, adică în grila prin care vedem/prizăm/percepem lumea.

Cu alte cuvinte, dacă permitem tehnologiei să ne pătrundă în conştiinţă, să ne rescrie limbajul şi să ne reconfigureze structurile mintale, noi nu mai controlăm procesul prin care am adus acea tehnologie la existenţă. În acest sens, venirea inteligenţei artificiale, care se instaurează peste actuala infrastructură a reţelelor, ridică această întrebare fundamentală: care dintre speciile noastre este mijlocul şi care va izbândi în a se impune ca scop? Omul sau maşina?