Vladimir Tismăneanu, Avatarele şi măştile securismului

Securitatea a însemnat mai mult decât o instituţie. A fost o stare mentală, o formă de a vedea lumea. Una în care lichidarea adversarului prin orice mijloace era justificată, recomandată şi practicată. Securismul a fost şi rămâne versiunea locală a kaghebismului.

Securitatea a fost o organizaţie criminală cu buget, structură şi reguli de funcţionare secrete, întemeiată pe ură socială, care a conspirat permanent împotriva poporului român, înţeles în sens liberal, drept comunitatea tuturor cetăţenilor României. A fost subordonată PCR, mai precis liderului suprem, atât în timpul lui Gheorghiu-Dej, cât şi în cei aproape 25 de ani de domnie a lui Nicolae Ceauşescu. Oricine contesta, oricât de timid, abuzurile puterii devenea instantaneu „obiectiv“ al Securităţii. Inocente conversaţii private erau raportate de către delatorii, „dotaţi“ cu nume de cod şi semnatari de angajament, plătiţi din bugetul ţării, drept tot atâtea încercări de a submina „ordinea de stat“. Delaţiunile erau delaţiuni, nu acte filantropice. Informatorul dădea informaţiile, ofiţerii le foloseau mai devreme sau mai târziu.

Secta securistă, selectată după inflexibile criterii cadriste, avea drept misiune distrugerea „năpârcilor contrarevoluţionare“. A celor consideraţi primejdioşi pentru „statul socialist“. Ofiţerii au făcut-o cu diabolic zel de-a lungul deceniilor, de la Nikolski, Pintilie (Pantiuşa), Dulgheru şi Enoiu la Pleşiţă, Vasile Gheorghe, Aron Bordea, Stamatoiu şi ceilalţi „brichisitori“. După debarcarea lui Drăghici, în primăvara anului 1965, Ceauşescu a insistat (şi a obţinut) ca şefii Securităţii să fie activişti de partid. A existat o continuă rivalitate între Securitate şi Armată, tradusă, ironic, în rivalitatea dintre cluburile de fotbal „Dinamo“ şi „Steaua“.

În 1987, Ceauşescu a renunţat la marota numirii activiştilor de partid şi l-a instalat pe securistul de profesie Iulian Vlad în fruntea instituţiei pe care se bizuia autocraţia neo-feudală din România. Din acest moment, acţiunile Securităţii au devenit mai sofisticate şi, prin urmare, mai primejdioase pentru şansele libertăţii în România. Aşa-zisul „profesionalism“ al mega-securistului Iulian Vlad era de fapt expertiză în terorism poliţienesc, în perpetuarea, inocularea şi diseminarea Răului. Lucru dovedit cu asupra de măsură în represiunea care a urmat revoltei de la Braşov din noiembrie 1987 şi, mai cu seamă, în timpul Revoluţiei din 1989.

Riscând să mă repet, vreau să accentuez un lucru extrem de important. Turnătorii nu erau nişte sărmane fiinţe dezinteresate, primeau bani şi servicii, semnau chitanţe. Îşi trădau prietenii, uneori, asemeni lui Petru Comarnescu, plăteau poliţe. Un înalt prelat a mărturisit, printre primii, că a fost informator. Dar a uitat de rolul său în distrugerea Societăţii Antroposofice, un rol nefast, odios şi substanţial remunerat. Cei pe care i-a turnat au fost condamnaţi la sute de ani de puşcărie. Nu era vorba de niciun fel de inocenţă în aceste mişelii. Pe baza turnătoriilor s-au făcut cariere, tot pe baza lor au fost distruse destine. Era în toamna anului 2006 când regretatul Constantin Ticu Dumitrescu, membru în Colegiul CNSAS şi al Comisiei Prezidenţiale, mi-a arătat câteva asemenea mostre. Cel mai trist a fost să descopăr că unii furnizau abjecte note informative şi primeau în schimb coniac albanez.