Actul III

 

Scena I

 

(Localul lui Lopez. În scenă, într-un separeu, Boby şi Manuel. În dreapta, dincolo de uşă, este localul propriu-zis. Se aude muzică de dans, voci etc. Manuel stă pe un scaun şi-şi şterge fruntea cu un prosop. Boby intră agitat, Manuel fumează îngîndurat şi soarbe dintr-o ceşcuţă de cafea. Par amîndoi obosiţi şi extrem de preocupaţi. Se pare că pun la cale o evadare şi o vor lua cu ei şi pe Nadia. Dar autorităţile au interzis orice fel de comunicare cu exteriorul. Nimeni nu are voie să intre sau să iasă din oraş. Nu mai apar nici ziare, se duc lupte grele între autorităţi şi lumea e revoltată.)

Manuel (se uită cu insistenţă la Boby): Ai aranjat ceva? Lucrurile se precipită. Teroarea şi frica îi fac uneori pe oameni curajoşi. Ai văzut de ce sunt în stare oamenii lui Alvarez? Mai mare ruşinea! Sînge vărsat inutil. Cine o să plătească pentru toate porcăriile astea. Trebuie să plecăm cît mai repede posibil. Avem banii, poate căpitanul va fi de acord cu suma… rămîne să decidem ziua plecării…

Boby: Hai să mîncăm ceva, mi-e o foame de nu mai pot…

Manuel ( ironic): Ţie ţi-e foame tot timpul. Te-ai molipsit de la Nadia, cînd ţi-e lumea mai dragă, zice că-i e foame sau frig… sau îi e somn… De unde atîta umanism, cînd femeia asta tot timpul vrea să mănînce sau să doarmă… Oamenii sunt buni… Mai e şi convingătoare cînd ne amăgeşte cu visele ei de bine şi fericire… Oamenii sunt buni… Puah!

Boby (rîzînd şi el): Eu mor de rîs cînd zice că o să trăim mai bine după ce plecăm de aici. Unde naiba să pleci, tu nu vezi că am ajuns de rîsul lumii. Nimănui nu-i pasă de nimeni. Şi totuşi trebuie să fugim undeva… Urgent.

Manuel: Oare nouă ne mai pasă de noi înşine. Hm, ne văicărim degeaba. Hai să mîncăm ceva…

Boby: Am adus nişte conserve de scoici, o minune! De cînd Nadia e mare solistă nu mai are chef să gătească… Zice că nu mai poate face toate treburile astea de femeie, doar, doar, ne obligă să găsim o cale să plecăm de aici…

Manuel: Ieri noapte mi-am adus aminte de mama…

Boby: Hm… Tu ai avut tată şi mamă…? La banii tăi? Eu credeam că oamenii ăştia care fac grămezi de bani nu au nici mamă, nici tată… hihihi (rîde singur şi se scarpină cu mîna dreaptă)

Manuel: Obrăznicii ieftine. Ăştia de stînga v-au băgat toate tîmpeniile astea în cap. Săracii muncesc şi bogaţii joacă tenis, beau whisky şi aleargă toată ziua după fete frumoase. Bogaţii cu banii şi fetele frumoase, săracii şi comuniştii cu fetele urîte şi praful de pe tobă. Utopii şi cai verzi pe pereţi. Puah, politică şi ideologie. Ai fost vreodată la Barcelona, ai văzut ce-a făcut acolo Gaudi?

Boby (dă semne că se înfurie): Nu mai spune? Eu nu am avut timp să mă plimb. Nici să fac politică. Am jucat fotbal! Vreau aplauze şi bani! Vreau să-i cumpăr mamei mele o pălărie cu boruri mari, ca să fie şi ea o doamnă. Şi nu mă interesează umanitatea Nadiei şi nici a ta!

Manuel (surîde cu îngăduinţă, îşi aprinde o ţigară): Ieri fumam mucuri? Uite ce schimbătoare e viaţa. Nu ştii ce aduce ziua de mîine. Ai creierul mic şi picioare tari. În afară de astea nu mai ai nimic ca lumea ca să poţi înţelege ce se petrece cu adevărat în jurul tău… În lume…

Boby (uşor exaltat): Crime. Pentru ce? Nu există oameni răi şi oameni buni. Suntem cum suntem şi basta…Capabili şi de bine, şi de rău. Numai că acum, acum nu mai ştim unde s-a pitit binele şi cum a căpătat atîta putere răul. E drept, nu prea înţeleg ascunzişuri din astea. Lovesc mingea cu capul, dar nu am cine ştie ce în el. Ştii… voiam să-ţi spun… O iubesc pe Nadia!

Manuel (fără să fie surprins): Ar fi bine să facem rost de un vas. Oricît de mic, cu un motor bun traversăm orice ocean. Nadia te place… doar eşti mai tînăr. Dar să-mi spui că o şi iubeşti… Tu eşti fotbalist, nu te legi la cap cu femei pe care să le iubeşti. Zi că nu-i aşa… Şi eu o iubesc. Nu ştiu cum o vom împărţi… Să aleagă ea între noi doi.

(Amîndoi tac. Privesc spre uşa de unde intră Nadia. Se aude iar muzica din local)

Boby (schimbă vorba): E bun ceaiul ăsta mate. O să duc şi eu acasă, mamei mele îi place foarte mult să bea ceai. Trebuie să facem ceva. Nu mai putem sta cu mîinile încrucişate. Ce aşteptăm? Ce să tot aşteptăm? Nu mai suport! Să vindem hainele lui Manuel şi să ajungem iar la chiştoace? Suntem datori oraşului întreg, e groaznic… Medalionul Nadiei ne-a purtat noroc…Simt că explodez…

Nadia (calmă, cu un aer senin, îşi aranjează gulerul unei cămăşi albe. Ceilalţi doi se vor machia şi pregăti şi ei în timpul acestei discuţii pentru scena cabaretului pe care o joacă seară de seară în localul lui Lopez): Stai liniştit, ce te-a apucat, nu vezi că acum avem tot ce ne trebuie. O să găsim ceva… Un avion (face un gest prin aer cu mîna dreaptă) sau un vapor (alt gest cu stînga ) Şi vom pleca de aici. Trebuie să reuşim să plecăm… Şi la nevoie, dacă strîngem bani destui, poate găsim o barcă. Pentru bani, oamenii sunt în stare de orice… Orice… Şi noi nu trebuie să ne pierdem speranţa. Mor de frică… Mor de foame (surîde) Mie mi-e foame tot timpul, şi totuşi nu mă plîng… Să nu uităm să zîmbim…

Manuel: Mi-e teamă că nu mai avem scăpare… Doar cînd asediul ăsta stupid va lua sfîrşit şi cecurile mele vor putea fi din nou onorate. Atunci vom fi salvaţi! Să fim uniţi… Spirit de sacrificiu… Să gîndim pozitiv…Puah! Bani, bani să fie şi atunci Dumnezeu s-o îndura şi de noi… Puah, vorbe, m-am săturat.

Boby (în cămaşă roşie şi cu banjo-ul alături, uşor iritat, îşi mişcă nervos degetele de la mîna stîngă): Nu ştiu ce naiba am la mîna asta. Şi te rog nu vorbi aşa în prezenţa Nadiei. Ea vrea să ne scape pe toţi. Da, solidaritate. Dacă nu primesc o pasă ca lumea, nu am cum să dau gol, înţelegi? Poate vom găsi o soluţie pînă la urmă…

Manuel (cu acelaşi aer dezabuzat şi dezamăgit ): Eu nu mai am timp să aştept. Să scăpăm odată din infernul ăsta! Ne minţim degeaba. Există cu adevărat doar pe ce pui mîna… (ceea ce posezi)

Nadia (zîmbind senină şi cu acelaşi aer încrezător): Ei, dar pînă acum am reuşit… Bombăniţi voi că v-aţi săturat de viaţă. Uite că lumea se înghesuie acum să ne audă şi să ne vadă. Ce poate fi mai minunat! Iar dacă Manuel mai şi pune mîna pe bani, suntem cu toţii salvaţi…

Boby (ştergînd un pahar cu o cîrpă, are tot timpul senzaţia că e murdar paharul): Aş bea ceva. Eu care nu am băut niciodată, acum… Nu ştiu ce să cred… Îmi vine mereu să beau. Nu ştiu, poate reuşim totuşi să plecăm. Nu pot să cred că o să pierd tot campionatul. Europa e altceva decît America…

Manuel (cu un aer acuzator): Tenis nu ai jucat niciodată?

Boby (calm şi ironic): Tenis… Părinţii mei au fost oameni săraci, da’ tu n-ai cum să pricepi. Nu e vorba de bani, ci de viaţa mea. Fără fotbal, totul e pustiu. Acum ai înţeles?

Manuel (nonşalant): Totul e pustiu… Fără bani eşti un om mort!

Nadia (cu mişcări încete, privindu-se încordată în oglindă): Strîngem bani repede şi plecăm. Dacă aţi şti ce fericită sunt. Trebuie să visăm… Cu nori şi flori… O să pictez tablouri minunate şi o să deschid expoziţii peste tot… Lumea va fi fericită să-mi admire tablourile şi o să se bucure de arta mea. O să le vindem şi o să avem bani mulţi! Şi cu voi doi alături… Vom fi mereu împreună! Hai, nu mai staţi aşa bosumflaţi, viitorul e al nostru! Viaţa merită să fie trăită… (Se duce şi-i îmbrăţişează tandru pe fiecare dintre cei doi.)

Manuel (îngîndurat): Mai vreau nişte cafea. Mai e ceva în ibricul ăla… Curînd vom ieşi pe scenă… A început să mă plictisească povestea asta.

(Se stinge lumina)

 

Scena II

 

(În acelaşi local, proprietăreasa stă la o masă parcă aşteptînd ceva cu încordare. Nadia, Manuel şi Boby se pregătesc să-şi înceapă numărul de variete. Intră Domnul bătrîn uşor confuz. O zăreşte pe proprietăreasă şi se îndreaptă spre masa ei.)

Domnul în vîrstă (exaltat): Nu ştiu, aşa mi s-a spus să vin aici. Şi am ajuns. Uff, ce bine… Iertaţi-mă dacă vă inoportunez şi poate par prea îndrăzneţ. Eu nu prea aud bine. Sunteţi foarte elegant îmbrăcată, doamnă! Şi poşeta de voiaj e frumoasă, de unde aţi luat-o? Fosta mea soţie avea şi ea o mare pasiune pentru poşete…

Proprietăreasa (vădit plăcut surprinsă de complimentele domnului): Mulţumesc de compliment, de la Montevideo. Am o prietenă acolo, ne facem vizite după ce am rămas amîndouă văduve. Sunteţi profesor, stimate domn, dacă-mi permiteţi o mică indiscreţie …?

Domnul în vîrstă (fîstîcit de conversaţia cu Proprietăreasa): Oh, nu, sunt militar de carieră, dar mi-au plăcut întotdeauna femeile frumoase… Acum sunt în rezervă, mă rog, cam cu multe sunt trecut în rezervă… (rîde cu subînţeles) Teoria mea este că doar militarii şi femeile mai pot salva lumea, nu credeţi? Acum aş dori să ajung la nepoata mea Micheta, are 9 ani şi-i plac foarte mult piersicile. Daţi-mi voie să mă prezint…

(Se întoarce cu spatele către scenă şi se prezintă, îi sărută mîna Proprietăresei, ceremonios şi apoi bate din călcîie.)

Proprietăreasa (plăcut surprinsă): Oh, da înţeleg… Da, totdeauna femeile frumoase au dus lumea înainte… Mai ales blondele… Aş fi vrut şi eu să fiu mereu tînără şi blondă. Uite că nu se poate…

(Surîde amar, dar e atentă la conversaţia cu Domnul în vîrstă)

Domnul în vîrstă: Doamnă, nu vă întristaţi. Mie unul mi-au plăcut întotdeauna brunetele, cu pielea albă şi ochii verzi, răposata mea mamă era din Pernambuco. Aţi vizitat Pernambuco, ce locuri frumoase sunt pe lumea asta şi noi pierdem vremea prin localuri şi gări şi săli de aşteptare. Săraca nepoata mea, cred că îmi duce dorul…Micheta mea scumpă, am să vin la tine, promit! Nu vreţi s-o cunoaşteţi pe nepoţica mea, stimată doamnă ? Mă iertaţi, nu v-am reţinut numele… Mereu am avut dificultăţi să memorez numele oamenilor. La cai îmi venea mai uşor… Am iubit mult caii, eu am fost ofiţer de cavalerie… L-am cunoscut şi pe Simon Bolivar cînd eram mic…

(Îi sărută mîna Proprietăresei care este foarte afectată de galanteria Domnului în vîrstă.

Intră în scenă Dactilografa, destul de discretă, dar tensionată. Se aşază la o masă parcă aşteptînd ceva. Începe muzica cupletului celor trei protagonişti)

 

Scena III

 

(Localul lui Lopez. Toţi trei se produc; vedem momentul de variete al Nadiei, Manuel şi Boby pe versurile unui poem sud-american.)

 

Scena IV

 

(Un intermezzo Nadia-Boby într-un ungher al localului)

Boby (emoţionat): Nu pot trăi fără tine…

Nadia ( jenată): Nu spune asta! Mi-e frică, nu e bine să iubeşti pe nimeni, nu vezi ce timpuri urîte trăim… De pe o zi pe alta… Nu e vorba că trăim bine sau rău, ci faptul îngrozitor că trăim urît. Şi nimănui nu-i pasă. Te rog… Nu mai spune nimic… Înţeleg bine şi fără cuvinte…

(Boby iese, apoi apare Manuel.)

Scena V

 

(Intermezzo Nadia-Manuel)

Manuel: Nu pot trăi fără tine…

Nadia (tulburată): Te rog, nu mai spune nimic… Înţeleg bine şi fără cuvinte … Eu m-am legat de amîndoi, am nevoie de amîndoi… O să plecăm şi vom începe o viaţă nouă. Vom trăi frumoşi după ce se vor termina toate astea… Răul ăsta e fără sfîrşit… Şi atîta suferinţă în jur… Ce poţi face cînd nu poţi să faci nimic şi trebuie să faci ceva? Te-ai întrebat vreodată? Să trăieşti, pur şi simplu. Fără să mai pui întrebări şi să tai firul în patru, în opt, în o mie… oricum nu poţi fugi de tine însuţi! Înţelegi?

Manuel (cam nedumerit): Singurul criteriu care funcţionează pe lumea asta este lipsa de criterii! Am înţeles… Eu te iubesc, chiar fără nici un înţeles…

Nadia (calmă şi senină): Te rog, nu mai spune nimic… Nu mai repeta… Nu ne foloseşte la nimic. Înţeleg şi fără cuvinte. Important e să scăpăm de aici. Viaţa nu are sens. Viaţa are sens… Dumnezeu e mort… Nu ştiu… Nu mai sunt sigură de nimic… Va trebui să-l înviem iar, Doamne, iartă-mă!

Vreau să am o casă în care să pot trăi ca oamenii, nu ca şoarecii… Să am un atelier luminos… Sărăcie şi gesturi frumoase… Nu mai vreau! Am obosit să fiu bună şi lumea să-mi întoarcă spatele, te rog să mă crezi, Manuel. (foarte ferm în ce spune) Sunt tînără, vreau un copil, vreau să fiu femeie pe deplin… un copil, oh, Doamne! Cum naiba arată şi fericirea asta la care tot visăm? Te rog nu mai spune nimic! Cuvintele au început să mă sperie…

(Apare Boby chemîndu-i în scenă pe cei doi să-şi continue trioul.)

 

Scena VI

 

(Partea a doua a momentului de variete al celor trei protagonişti este întreruptă brutal de intrarea în scenă a Agentului de poliţie urmat de Directorul agenţiei de voiaj. Toate personajele se adună preocupate în jurul celor ce au intrat. Toţi vor să plece şi plătesc Agentului vaporul închiriat să-i scoată din ţară.)

Dactilografa: Domnule director! Domnule director!…

Directorul: Acum mai mult ca oricînd ne trebuie sînge rece. (Dactilografei) Ţi-e frică?

Dactilografa: Mor. Mor de frică.

Agentul de poliţie: Atunci de ce nu stai acasă?

Directorul: Şi eu îi spun asta mereu… Nu poate. N-are răbdare…

Dactilografa: Vreau să ştiu ce se-ntîmplă!

Proprietăreasa: Vă rog să mă treceţi prima pe listă. Am pus bănuţ de bănuţ pentru clipa asta… Europa, sosesc!

Domnul în vîrstă (plin de speranţă): Eu zic că ar fi bine să strîng eu banii pentru voiaj… Domnii au negociat, dar eu, ca fost ofiţer, poate am mai multă trecere la marinarii ăia… Pot să contribui şi eu, numai că nimeni nu m-a întrebat de bani pînă acum… Ce ziceţi?

Agentul de poliţie: Vorbiţi mai încet şi mişcaţi-vă mai repede! (către cei trei artişti care au coborît de pe scenă) Aş dori să ştiu cine sunteţi?

Manuel: Să vă arătăm încă o dată actele?

Agentul de poliţie: Lasă actele. Le cunosc. Le-am văzut. Sunt false. Toate actele sunt false.

Nadia: Dar ale noastre nu.

Agentul de poliţie: Nu eşti dumneata… Tînăra aceea, că la urma urmei eşti tînără…

Nadia: Ba da. Eu sunt. Mereu eu…

Agentul de poliţie: Domnişoară, atunci dă-mi voie să-ţi spun că pentru mine eşti o deziluzie…

Manuel (surprins): Vrei să spui…

Agentul de poliţie: Nu vreau să spun nimic… eu sunt de la moravuri… Dar să lăsăm asta… Hai, plătiţi şi plecaţi… Astă-seară, mîine, cel tîrziu poimîine…

Directorul agenţiei: Am aranjat cu căpitanul.

Manuel: Atunci să revenim la propunerea domnului… banii pe care trebuie să-i dăm pentru evadare să stea la dumnealui… Cine ştie ce mai apare… Căpitanul ar putea să ne ia banii si apoi rămînem cu buza umflată…

Boby (nervos): Dăm o parte din bani acum şi restul la sosire… Dar ideea ca banii strînşi pentru călătorie să stea la domnul nu e rea…

Agentul de poliţie: Chestiile astea nu mă interesează. Dar să nu dea peste voi unul de la Siguranţă că e rău. Înţeles?

Boby: Ce-am vorbit, vorbit rămîne!

(Toţi dau din cap, adună banii şi-i dau domnului în vîrstă)

Directorul agenţiei: Mai repede domnilor, mai repede…

Dactilografa: Şi mai solemn.

Proprietăreasa (galeşă): Uitaţi cum vieţile noaste sunt în mîinile dvs… Să-i puneţi bine… Şi să nu-i cheltuiţi la chantan cu fetele astea de la Paris… Aţi văzut ce de mai dansuri noi au apărut…

Domnul în vîrstă (strîngînd comoara la piept): N-o să vă vină să credeţi, dar şi eu stiu să dansez tango…

Boby: Măcar de-am ajunge cu bine în Europa…

Nadia: O să plecăm cu toţii… În Europa… În Europa. În Europa!! (strigă toţi în cor pe neaşteptate)

Manuel: Eu vreau la Madrid!

Nadia (plină de entuziasm): Ce comici sunteţi şi ce ruşine mi-e de voi. Eu vreau la Paris!

Boby (energic): Eu vreau la Barcelona… Sau în cel mai rău caz la Londra… La Arsenal, tunarii sunt extraordinari!

Manuel (ironic): Eheee… Cine nu ar vrea să joace la Barcelona… Eu vreau la Madrid, acolo e casa mea… Sau la Berna… acolo unde îmi ţin banii…

Nadia: Ce comici sunteţi şi ce ruşine mi-e de voi! Bobby, Manuel, voi care spuneaţi că mă iubiţi!

Proprietăreasa (uşor nemulţumită de opţiunile celorlalţi): Nu vă supăraţi, eu am fost cea dintîi care am plătit! Eu vreau în Elveţia… Mă lăsaţi pe mine mai întîi acolo, şi apoi vă duceţi unde vreţi… Am auzit că acolo sunt cele mai serioase bănci… Şi femeile sunt respectate şi după ce împlinesc 40 de ani… Şi nimeni nu te întreabă de unde ai banii…

Domnul în vîrstă (distrat): Eu vreau la nepoata mea Micheta, nu vreau altundeva nicăieri…

Proprietăreasa (cumva mirată): Atunci ce căutaţi aici, printre noi cei care vrem să plecăm? Parcă mai devreme îmi spuneaţi altceva…

(Toată lumea surîde, nimeni nu mai spune nimic)

Manuel: Şi în Europa o să fie război… Eu ştiu bine… Unde o să plecăm apoi nu ştiu…

Boby: Măcar să scăpăm de aici…

Nadia: În Europa o să fie război şi-o să plecăm…

Dactilografa: Să fie război?

Directorul agenţiei: Mai ştii?

Dactilografa: Sau revoluţie?

Directorul: Te pomeneşti.

Proprietăreasa: Ce scrie la ziar?

Manuel: N-a apărut.

Nadia: Nici un ziar n-a apărut.

Dactilografa: Atunci e rău de tot.

Scena VII

 

(Se îmbarcă cu toţii pe un vapor care-i aşteaptă cu motoarele turate la maximum. Huruitul se aude în noaptea întunecată, peste apele Oceanului Atlantic. Fericiţi că vor scăpa de război şi revoluţie, de foamete şi necazuri sunt cu toţii binedispuşi şi optimişti)

 

Agentul de poliţie (serios şi enigmatic, mereu cu pălăria pe cap) Puteţi garanta pe serviciile mele… Am relaţii peste tot. Nu stîrniţi panică, important e să plecăm cît mai repede de aici. Am vorbit unde trebuie şi cu cine trebuie… Nimeni nu ne va face greutăţi… Marina de coastă va închide şi ea ochii, iar în chestii din astea, ruşii nu se bagă… Ce nu e clar? Să plecăm şi apoi vom vedea ce vom face …

Directorul agenţiei (calm şi cu aer responsabil): Iată, poliţia ne dă şi cîteva veşti bune… Într-adevăr e bine să ne păstrăm calmul… Domnul Agent ne va insufla tot curajul de care avem nevoie pentru o astfel de călătorie… Trebuie să avem încredere mereu în organe… Şi în dezvoltarea turismului… Dacă reuşim să plecăm cu toţii, ţara va fi salvată!

Dactilografa: (naivă, zîmbind, fericită, parcă ar fi pe altă lume): Ce frumos ! Mă bucur foarte tare! O să-mi fac şi o rochie nouă de bucurie cînd ajungem. Şi o să mă fac blondă… Ce mă bucur că plecăm, eu nu am fost niciodată nicăieri… Dacă reuşim să plecăm cu toţii, ţara va fi salvată. Şi mama care voia să mă mărite de la 18 abia… Zicea că sunt cam naivă… Abia aştept să plecăm, nu contează cît va costa pînă la urmă. Am să bat la maşină mult mai repede ca pînă… Dar asta numai după ce ajungem! În Europa!

Nadia (agitată): Să ne grăbim, hai, repede, cît mai repede… Atenţie la punte!

Dactilografa (furioasă): Ce cauţi, domnule, cu mîna pe fundul meu? De ce nu te ţii de balustradă!

Manuel (strigînd la toţi): Mişcaţi-vă mai repede ! Nu avem timp de pierdut… Nu auziţi împuşcăturile! Nadia! Lasă ghiveciul ăla cu flori! Ai înnebunit, flori ne trebuie pe vapor?! Repede, toată lumea sus!

(Toţi se grăbesc să se îmbarce, vînzoleală de bagaje şi înghesuială, se aud explozii şi împuşcături.)

Domnul în vîrstă (surîzînd): Parcă am fi Mexic sau Cuba… Ehee, eu am prins toate războaiele şi toate revoluţiile. Încep bine şi se termină prost. Să nu uitaţi poşta de la Montevideo… (se adresează Proprietăresei excedată de valize, pungi, cutii, colac peste pupăza a apărut şi un căţel)

Proprietăreasa (gîfiind): Nu mai pot… merci, merci, să ne grăbim pînă nu fac un atac cerebral, nu mai pot… tensiunea asta mă doboară…(o explozie o face să se chircească) Aoleu! Ajutor!

Agentul de poliţie (ferm, în portavoce): Haide, repede, repede, în cîteva minute se ridică ancora! Nu lăsaţi nimic din mînă, pe întunericul ăsta nu mai găsiţi nimic… Atenţie la ultimul pas pe bord! Repede, haide sus, haideţi! Hopa, sus, sus…

Manuel (urcînd pe vapor, lîngă Nadia, şoptit): Nu uita că te iubesc.

Nadia (tandră): Ştiu… nu e nevoie să repeţi mai ales în clipele astea… trebuie să trăim, apoi vom mai vedea!

Boby: Ei bine, gata! Suntem cu toţii îmbarcaţi… În seara asta m-am gîndit pentru prima oară să mă omor, dar acum… (Linişte. Se aude doar motorul. Vaporul porneşte. Căţelul latră. Toţi rîd) La revedere America !

Proprietăreasa: (cu un aer fericit): Ce bine că am scăpat… eu una n-o duceam prea rău, dar începuse să mă sugrume frica… o simţeam uite aici în gît. Nu poţi trăi sub teroare oricît de bine ţi-ar merge. Nu-ţi mai arde nici de friptură fragedă de viţel de la Gonzales, nici de filme franţuzeşti aduse la cinema Cazino. Mie îmi plăcea să merg acolo… Şi răposatul Manolo mă ţinea de mînă… Doar el… Unicul… Am avut mulţi iubiţi, dar el ştia să mă ţină de mînă, ca să simt cît mă iubeşte… Săracul Manolo… Gata cu trecutul , avem tot viitorul în faţă!

Boby (cu obidă): Filme franţuzeşti, americane, hm, dar ai ştiut să ne mănînci ficaţii cu chiria… Şi ne-ai dat pe mîna poliţiei. A fost frumos… Ce-ar fi să te arunc acum în apă… Să vezi filme nemţeşti?

Proprietăreasa (generoasă, înţelegătoare, lipindu-se de Domnul în vîrstă): Nu fii bădăran cu o doamnă, fotbalistule! Nu vezi că acum am protecţie… Iar poliţia nu v-a făcut nici un rău, ba dimpotrivă, uite acuma navigăm, în sfîrşit navigăm… Poliţia n-a făcut rău nimănui. Ea este mereu în slujba cetăţeanului… Ca şi armata…Nu-i aşa, cherry…(zîmbeşte galeş Domnului în vîrstă care stă nedumerit martor la acest dialog) Aici pe vapor totul îmi pare altfel. Uite şi dumneata eşti foarte tînăr încă, tînăr ca mine, şi ca domnul, şi ca domnişoara, şi ca duduia artistă, iar dumneata, puştiu’ cu mingea, încearcă să fii mai generos… Noi am trecut prin viaţă prin atîtea provocări…

Agentul de poliţie (lenevind şi el pe o bancă din faţa lor, cu aer distant şi plictisit, cu pălăria pe ochi): Cine se ia cu poliţia bine, îi dau haina de pe mine… Se ştie asta… Las-o şi tu în pace pe doamna, fotbalistule… Ştiu totul despre tine şi despre familia ta… Nu sunteţi cu nimic mai breji să-i judecaţi pe alţii… Ciocu’ mic…Nu vezi că doamna Proprietăreasă ne-a pus la dispoziţie toate economiile şi bijuteriile ei… Nu făceam nimic cu banii voştri strînşi din reprezentaţii sau cu entuziasmele indecente ale domnişoarei Nadia… Asta, aşa, ca să ştiţi şi voi adevărul. Dacă foloseşte vreodată adevărul la ceva. Mereu rămîne ceva inexplicabil în tot ce ni se întîmplă. EU, eu am negociat totul, ca să punem mîna pe economiile doamnei şi piciorul pe vasul ăsta… Aşa că… scopul scuză mijloacele. Mai zice cineva ceva? (Îşi aprinde şi el o ţigară. Liniştea se lasă în cabina unde stau toţi călătorii. Toţi tac, se aude doar huruitul motorului)

Dactilografa (vădit nedumerită): Navigăm, navigăm, şi la sfîrşit ce-o să facem?

Directorul agenţiei: La sfîrşit? La capătul călătoriei noastre vom deschide o nouă agenţie de voiaj…

Dactilografa (fericită): Şi o să-mi luaţi o nouă maşină de scris americană, Remington? Ce fericită aş fi. (Îi surîde lui Boby. Boby surîde şi el, de parcă ar vedea-o pentru prima dată)

Boby (în aparte): Nu e urîţică gîsculiţa asta… Şi ce picioare frumoase are…Cam ca ale mele…

Domnul în vîrstă (surîzînd fericit): Cum ajungem la Colonga la Purga o să-i cumpăr o lădiţă de piersici nepoatei mele… Atît de mult îi plac piersicile?! Parcă am început să aud mai bine de cînd îmi poartă de grijă doamna de lîngă mine. Oare cine o fi? Are picioare frumoase!… Cam ca ale mele… Ei o să-i cumpăr nişte vişine de Pernambuco. O minune vişinele de Pernambuco… Ehee, acum se aduc multe fructe şi legume din import, nu mai e ca pe vremea mea cînd se putea cultiva porumb pînă şi în Ţara de Foc. Ce frumoşi sunt şi pinguinii ăştia, ce de animale frumoase sunt şi printre oamenii ăştia urîţi. O să fie pace pe pămînt. Tot militarii şi femeile vor mîntui lumea…

Proprietăreasa (foarte binedispusă, îl apucă de mînă pe Domnul în vîrstă): Mon general, ar trebui să preluaţi comanda. Se pare că sunt multe de făcut acolo unde vom ajunge. De pildă, să improvizăm o locuinţă pentru noi şi dacă ne rămîn camere în plus le închiriem… Doamne cît sunt de fericită… S-ar putea să-mi iau zborul sau să-mi plesnească o venă în cap! Am scăpat de fiscul sud-american şi de impozite. Nişte bandiţi! Cu toţii erau nişte bandiţi!… Mon cherry, o să ne ocupăm de imobiliare, ies bani buni din treaba asta, dar cimitir o fi pe continent? Ar fi cazul să facem unul. Au crescut preţurile la locurile de veci ceva de necrezut…

Domnul în vîrstă (cu un aer obosit): Da, da, ne vom organiza… Dacă insistaţi o să preiau comanda, mai întîi să vedem cum o să-i trimit eu nişte piersici nepoatei mele… Grozav îi plac piersicile… Apoi o să ne punem la lucru, asta n-o spun eu, ci un mare istoric, dar i-am uitat numele, eu am memorie numai la cai. O să organizăm armata şi administraţia, pe urmă putem face orice. De mîncare cred că se găseşte pe continent, nu cred că e cazul să dezvoltăm agricultura…

Directorul agenţiei (foarte grav şi plin de speranţă): Nu aş fi crezut vreodată să pot ajunge într-un loc atît de virgin… Vă daţi seama cîţi turişti am putea aduce acolo? Şi chinezi din Europa, şi indieni din America… Şi muritori din ţara noastră… Oare pe continent sunt palmieri? Ce frumoşi sunt palmierii ăştia. Din cîte ştiu eu, dau şi lapte de cocos. Am putea exporta la New York şi pe coasta de vest la Los Angeles… O să facem bani, bani mulţi… Bine că am scăpat, doamne, cît de urît puteam să trăim, o să fie cu totul altfel… O să fie bine, din ce în ce mai bine…

Dactilografa (plină de candoare şi fericită): Domnule director, domnule director! În noul birou o să-mi puneţi şi un ventilator? Toată viaţa mi-am dorit să stau sub un ventilator, să-mi ridice fusta aerul şi băieţii să fluiere cu admiraţie după mine… Aşa, ca şi cum am fi pe o insulă pustie… Totul va fi minunat… Simt că am început deja o nouă viaţă…

Proprietăreasa (entuziasmată): Ce bine o să fie… O să-mi cumpăr şi un ceas de mîna… Doxa… de mînă… Cele mai bune ceasuri tot alea elveţiene sunt…

Manuel (visător): O să încerc să-mi transfer o parte din capital în Portugalia. În Anglia taxele şi impozitele sunt prea mari… Nu se poate trăi aşa la infinit…

Boby (nedumerit): Oare cînd o să dau şi eu golul cu numărul o sută? Să mă aplaude şi pe mine lumea ca pe domnul Hitler… Ce frumos e să te aplaude lumea, oare voi ştiţi ce înseamnă succesul şi popularitatea? E totul pe lume la un moment dat! Heil Boby! Heil Boby! (începe să aplaude de unul singur)

Nadia: Mor de frică! Mor de foame! Băieţi, să nu fie semn rău că n-am luat cu noi pianul. Mă uit la voi şi mă sperii… (Huruitul motorului.) Eu vreau la Paris!

Manuel: Eu vreau la Madrid!

Boby: Eu vreau la Barcelona, sau la Londra, sau la nemţi…

Proprietăreasa: Eu vreau în Elveţia!

Dactilografa: Eu vreau la ţărm!

Agentul de poliţie: Linişte! Vedeţi acolo, drept în sus, o pată albă?

Directorul agenţiei: Şi încă una… şi încă una ca un fum.

Domnul în vîrstă: Eu nu văd nimic.

Proprietăreasa: Cum nu vezi? Uite, uite, parcă sunt trei nori mici…

Agentul de poliţie: … Şi între ei…

Nadia: Aşa, ca un ochi verde…

Manuel: Ca un inel de argint…

Directorul agenţiei: Un submarin! Vînează vapoare în largul Oceanul Atlantic?!… Am fost trădaţi!

Dactilografa: La pămînt! La pămînt!

(o explozie îi aruncă pe toţi în mare, zgomote, gălăgie strigăte de ajutor, vacarm general, apoi linişte. Întuneric)

Agentul de poliţie (cu voce stinsă): Nenorociţii ăştia care ne-au torpilat nu pot fi decît comunişti…

Boby: Ai dracu’ şi bolşevicii aştia… D-aia nu merg bine treburile în fotbalul european!

Manuel: Acum s-a potolit.

Nadia: Da, s-a potolit…

Dactilografa: Nu se mai aude nimic. Ce credeţi, domnule director?

Directorul agenţiei: Or fi plecat.

Proprietăreasa: Te pomeneşti.

Domnul în vîrstă: Or fi obosit şi ei…

(Scena este acoperită de întuneric. Un minut nu se aude nimic. Apoi, doar zgomotul monoton al valurilor.)

Scena VIII

 

(Din întuneric apar siluetele celor trei. Manuel şi Boby o tîrăsc pe Nadia. Toţi trei sunt epuizaţi şi uzi ca după un naufragiu)

Boby: Nadia, Nadia, trezeşte-te… Am scăpat, am scăpat şi de data asta…

Manuel: Nadia, Nadia, am ajuns, suntem teferi. Nadia, hai respiră, respiră…

Boby: Respiră Nadia, respiră, uite aşa,… Haide Nadia, respiră o dată!… Pentru numele lui Dumnezeu!

Manuel: Apasă-i pieptul. Hai, respiră, Nadia, respiră adînc… Hai, respiră pînă la durere… Respiră, aşa, aşa…

(Cu disperare cei doi caută metode s-o readucă pe Nadia la viaţă. Încet, încet aceasta se însufleţeşte ca dintr-un vis)

Nadia: … Ce frig e… Şi mi-e foame… Mi-e somn… Unde sunt ceilalţi… Am scăpat? Doamne! Boby!!! Manuel!!! Nu mai e nimeni pe aici? UU-UU?

Boby: Bună dimineaţa!

Nadia: Bunăă dimineaţaaaa… Uraaaa… Am scăpat cu viaţăăăăăăă… Ce bucurie…!

Manuel: Respiră, Nadia, acum trebuie să respiri… Respiră, aşa, aşa….

Nadia: Da voi cum aţi ajuns pînă aici… Eu am înotat ca o proastă… dar voi? Să fi ajuns oare în Atlantida de care nu mai ştie nimeni…? Ar trebui să pun ceva uscat pe mine să nu răcesc… Cum naiba să trăieşti fără garderobă… şi fără pensule, şi fără culori… ce-o să mă fac eu aici… Noroc că vă am pe voi… Acum totul pare din nou frumos, ca la început … am obosit, nu mai vreau să plec nicăieri…

Da, da, sunt fericită… aici, ca la început…

Oare de ce nu reuşim să fim singuri pe lumea asta… Ciudat… Stau în faţa unei porţi care nu se deschide niciodată… Ca la început… Ce-o să se aleagă de noi? Hm, copilării… Iată că nu m-am maturizat suficient pentru anii mei… ca la început… Am fost mereu o copilă răsfăţată… Boby, Boby… Ce-o mai fi făcînd Julio… Ce mîini frumoase avea… Ca ale tale Manuel… Julio, ştiţi voi cine e Julio? Bărbaţii sunt nişte brute, dar el a ştiut cum să mă ia… ca la început… Cu delicateţe, da, da, puţină sensibilitate şi emoţie nu strică niciodată… mă îndrăgostisem de el ca o proastă… Şi el a plecat în Europa… Poate o să-l întîlnim într-o bună zi… Aici… Poemul lui începea aşa:

                Nu-ţi scriu, privesc brusc cerul, norul ce trece,

                Iar tu acolo pe faleză vei fi privind un nor

                şi asta mi-e scrisoarea, ceva curgînd nedesluşit şi

                ploaie.

Hai Manuel, respiră, respiră, respiră Boby, respiră, aşa, aşa… Şi la sfîrşit suna cam aşa:

                Noi ne-am făcut în joacă tot răul necesar,

                Timpul adaugă restul, ursuleţii

                Dorm lîngă o veveriţă desfrunzită…

(Julio Cortázar, din Pagini neaşteptate, texte postume inedite, traducerea Tudora Sandru Mehedinţi.)

De-acum, băieţi, am să tac, fără cuvinte… dincolo de cuvinte… doarme tăcută… insula… în noi… Sfîntă Fecioară, vreau ca ziua de mîine să mă găsească în viaţă… restul e fum!

 

Viaţa merge înainte, nimic nu se schimbă, la urma urmelor…

 

Nadia exprimă printr-un monolog mirajul acestei noi insule pe care a descoperit-o în ea însăşi. Monologul e întrerupt de intrarea dactilografei şi a directorului biroului de agenţie de voiaj care-şi încep o nouă zi de lucru, eventual preluînd primele replici ale lui Sebastian de la debutul piesei. Senzaţia trebuie să fie a unui cerc care se închide ca şi cum totul se întîmplă în imaginaţie.

La radio, agenţiile France Presse şi RADOR anunţă că scriitorul român Mihail Sebastian a murit într-un accident de maşină la Bucureşti, Romînia. Din primele cercetări se pare că accidentul a fost provocat de un camion militar al Armatei Roşii care a ocupat Romînia.

 

Cortina

 

Dosar îngrijit de Oana Goia şi Ştefan Melancu.