Dosar: Sebastian după Sebastian

După cum se ştie, Mihail Sebastian nu a apucat să scrie decât primele două acte ale piesei Insula. Actul III a fost scris ulterior de prietenul său, actorul Mircea Şeptilici, care a şi montat piesa în anul 1947, la Teatrul Municipal din Bucureşti. Întrucât Mircea Şeptilici a plecat în Canada, nu se cunoaşte exact ce s-a întâmplat cu textul respectiv. Ulterior, Ion Caramitru i-a cerut lui Bedros Horasangian să scrie Actul III, având intenţia să monteze din nou piesa, în regia Ancăi Bradu.

Acţiunea primului act (alcătuit din 12 scene) debutează într-un birou de voiaj, în America de Sud, pe fondul sugerat al unui război civil, cu personajele Directorul şi Dactilografa. Nu se ştie exact ce se întâmplă, ziarele nu mai apar, iar trenurile şi vapoarele au fost suprimate. Îşi face apariţia un lucrător, care spune că în oraş se trage şi că unele clădiri au fost puse la pământ. Sub bombe şi mitraliere, apare apoi un bătrân care doreşte un bilet pentru a ajunge la nepoata lui de nouă ani. Rând pe rând, îşi fac apariţia Bob, fotbalist la reprezentativa Europei, accidentat şi spitalizat, Nadia, o tânără pictoriţă „speriată, agitată, grăbită“ –, aflată într-un voiaj peste ocean în urma câştigării unui concurs, şi Manuel, bancher, dorind să ajungă la cea mai apropiată frontieră, şi în Europa, căruia directorul îi propune varianta unei curse speciale cu un avion al companiei, oferindu-i-se o sumă considerabilă; înţelegerea dintre cei doi cade însă, bancherul neavând bani cash pentru a plăti, ci doar cecuri, neacceptate de companie. Actul al doilea (cu 9 scene) mută acţiunea peste câteva săptămâni, cei trei, Nadia, Bob şi Manuel locuind împreună într-o mansardă, „mizerabilă“, în care se află un pian vechi şi stricat, fără bani de chirie şi de aceea evitând prezenţa proprietăresei („scorpia“). Nadia e cu treburile casnice, Bob încearcă să vândă cravate, rămase dintre haine şi alte lucruri ale lui Manuel, în timp ce acesta din urmă este plecat în port să caute „un vapor, o barcă, o luntre“, şi ajuns hamal pentru a a face rost de mâncare. Bob are nostalgia fotbalului şi e îndrăgostit de Nadia. Le e foame şi lui, şi Nadiei, aşteptându-l pe Manuel, care apare cu câţiva cartofi, stârnind entuziasmul celor doi. În timp ce curăţă cartofii cu Nadia, Manuel, căruia nu-i place sărăcia – „E abjectă. E umilitoare“, îi mărturiseşte, la rândul lui, că o iubeşte şi că şi-ar fi dorit să o fi întîlnit mai de mult. Pregătind cartofii, Nadia se entuziasmează de mirosul acestora („Ce frumoşi sunt cartofii! Nimic pe lume nu e mai frumos“). Se apucă după aceea să deseneze, Bob cerându-i să-l deseneze pe el cu o pâine în mână, Nadia oferindu-i să mănânce din culorile ei, apoi găsesc printre lucruri aspirină din care se înfruptă fără oprelişte toţi trei. Ameţesc, cu senzaţia de zbor, plutire, Nadia şi Manuel parcă visează o insulă (în Scena V), o navă, marea, plante, flori, foşnetul frunzelor, zborul pescăruşilor – „Nu e o insulă mare“ (Manuel), „E mică şi rotundă“ (Nadia). Bob nevăzând însă nimic, ameţind şi simţindu-se rău. Apariţia Agentului de poliţie – care îi găseşte în această stare, spunându-le că actele lor de identitate sunt false, că tot cartierul ştie că toţi trei stau împreună fără a fi căsătoriţi şi că trebuie să plece din mansardă, plătind însă mai întâi chiria –, pare să-i alarmeze cu totul. În scena finală, Nadia vrea să-şi vândă medalionul, cerându-i lui Bob să meargă la cârciumă şi să i-l dea lui Lopez, dar Manuel se opune categoric, spre supărarea Nadiei care le replică faptul că nu are nevoie de amintiri („Eu n-am amintiri. Nu mai am.“), reproşându-le celor doi mândria şi orgoliul: Ce comici sunteţi“, în timp ce „Nouă ne e foame. Şi vrem să trăim. Restul cade“. „Nu ştiam că trăiesc în casă cu doi muribunzi. Nu ştiam că sunt aici singurul om viu“. Totodată, Manuel rememorează un episod din port când o bătrână, văzându-l epuizat, a vrut să-l ajute cu ceva, iar el o evită fugind, convins că sunt lucruri mai grele decât foamea – „Umilinţa. Infamia. Sila, scârba de propria ta viaţă“. Nadia îi îmbărbătează, convinsă că vor merge la cârciuma lui Lopez, unde ea va cânta pentru o bucată de pâine, cu replică finală: „Fiindcă nu vreau ca soarele, mâine dimineaţă, să răsară fără noi“.

Textul scris de Bedros Horasangian continuă din acest punct, cu plasarea acţiunii la localul lui Lopez. (Apostrof)