Jurnalul lui Mircea Cărtărescu

Cititorii recentului jurnal al lui Mircea Cărtărescu, al cincilea publicat, acoperind perioada 2018-2024, sunt martorii recordului: jurnalul cărtărescian, cu cei 50 de ani de existenţă împliniţi de curând, e unul dintre cele mai longevive de la noi şi din lume. Formula i-o ştim, una care amestecă autoscopia, reflecţia asupra evenimentelor, impresii de lectură şi jurnalul de creaţie, cu câteva accente inedite acum – reportajul subiectiv de călătorie pe diverse meridiane, în urma succesului internaţional în crescendo de care se bucură opera sa, şi semnele unei crize a finitudinii, cu sentimentul de închidere a vieţii şi de declin al forţelor.

Un parcurs al jurnalului ghidat de căutarea unui portret al autorului în notaţiile diaristice, a unui profil psiho-textual, e disuadat de Mircea Cărtărescu: „sensul acestor pagini n-a fost niciodată să afle cititorii lor cine sunt eu“. Mai profitabilă ar fi, înţelegem, o lectură care să urmărească gesticulaţia mentală şi intelectuală a celui care scrie. Pentru cititorul interesat de literatură, notele de lectură (multe reluări din marii autori mondiali şi de la noi) şi jurnalul de creaţie, cu etapele scrierii Melancoliei, a poemelor „sărace“, „neculturale“ din Nu striga niciodată ajutor şi a lui Theodoros, sunt printre vârfurile spectaculare, căci sunt observaţiile celui cu o precisă înţelegere, din interior, a mecanismelor scriiturii. Tolstoi e amendat pe ici, pe colo, în Război şi pace, Cortázar e preţuit mai mult ca autor de proză scurtă, Adolfo Bioy Casares e considerat un „Borges atins de nanism hipofizar“, cu Nabokov polemizează pe tema literaturii lui Kafka, preţuit pentru Metamorfoza detestată de autorul ei, iar în Patul lui Procust al lui Camil Petrescu găseşte puncte de confluenţă nu doar cu Femei al lui Sebastian, ci şi cu Craii… lui Mateiu Caragiale. Recitirea naşte şi nevoia unor altfel de recalibrări: „De neînţeles pentru mine au fost mereu relaţiile autorilor interbelici cu femeile. Nici Holban nici Sebastian, nici Eliade, nici… nimeni nu văd în femei oameni, pur şi simplu, ci un fel de aliens vare «li se dau», «se dăruiesc», sunt ilogice şi contradictorii, trăiesc doar în jurul lor (al bărbaţilor iluştri) şi în funcţie de ei. Ce stupid complicate trebuie să fi fost vieţile lor împreună!“. Avem acces şi în laboratorul scriitorului, unde revin titluri de lucru ca Impudica moarte, Muguroiul, lista de proiecte posibile inventariind povestea adolescenţei, romanul studenţiei, al Cenaclului de luni, relatări din armată sau o carte despre viaţa mamei.

Dacă privim opera lui Mircea Cărtărescu prin fereastra literaturii confesive, aşa cum pleda Radu Vancu, remarcând abundenţa biografiei şi a biografemelor, coicidenţa dintre forma eului şi forma cărţilor sale, atunci putem credita o constatare făcută chiar de autor în jurnal – Melancolia ar fi scrierea sa cea mai autobiografică. Evaluarea vine după o scurtă anamneză a surselor care s-au topit în gestaţia volumului, de la o circumstanţă existenţială – moartea tatălui, la o referinţă picturală, un tablou de Chirico, în care apărea o cutie de bomboane învelite în staniol, cu sugestii complexe trimiţând la mumificare, taxidermie, ocultism, şi care a generat viziunea mamei de ciocolată din povestirea Punţile, până la examenul de sine sagace: „Melancolia e semnul izolării mele de lume, al însingurării tot mai mari din ultimii ani, ai sentimentului de «motherless child». Nu e vorba acolo de mine copil sau adolescent, ci de mine ce-al de-acum: 62 de ani, în curând 63. Strig după mama în faţa grozăviei a ce mă aşteaptă, ca un torturat, ca un rănit de moarte. Dar mama e îmbălsămată în armura ei de staniol“.

Printre tropii jurnalului revine chestionarea unor teme la limita dintre ştiinţă, filosofie şi ezoterism, despre natura realului, a trancendenţei sau a adevărului. Într-atât de potenţat e acest interes încât autorul decide să-şi disjungă jurnalul în 2020. Consacră un caiet aparte reflecţiei şi lecturilor din zona riscată, ocultă, sondând faţa misterioasă a lumii, ca să nu încarce „inutil şi imprudent“ jurnalul mainstream, la care publicul larg are acces. „Liposucţia“, cum o numeşte Mircea Cărtărescu într-un interviu, care vizează şi eliminarea a 95% din relatările de vise, nu afectează pactul autobiografic, nu alterează vocea „omenească“ a celui care scrie. E o intervenţie care ţine, în principal, de grija faţă de obiectul estetic care e jurnalul, expresivitatea lui literară justificându-i publicarea antumă, după cum motivează autorul. În subsidiar, probabil că înlăturarea jurnalului underground serveşte şi în procesul de configurare a construcţiei sale posturale, căci vorbim despre un scriitor care spune explicit că doreşte să aibă controlul asupra imaginii auctoriale autogenerate. Între gestul „absurd“ de a-şi publica jurnalul în timpul vieţii, „ca şi când te-ai arăta lumii gol, dar cu zona sexului «blurred»“ şi varianta „stupidă“ post-mortem, când nu mai poţi face corecturi şi nu te mai poţi opune, e evidentă opţiunea. Iar textul rezultat e unul cu limitări mărturisite, de pe urma unor precauţii sau omisiuni: „îmi reduc mult libertatea când scriu aici“ sau „Dar şi cât mă falsifică! Nimeni, citind doar caietele astea, nu va şti cine sunt eu cu adevărat şi ce lumi nevisate de Lovecraft sunt în biata mea minte“.

Condiţia de diarist se prelungeşte în prefigurarea unei mini teorii a jurnalului, expuse de Mircea Cărtărescu în paginile volumului. Marca generică a genului ar consta în arhitectura lui aleatorie, care poate avea un efect perceptiv derutant; acumularea de fapte poate părea cititorului greşită, înspăimântătoare „de parcă întreaga viaţă a cuiva s-ar năpusti deodată spre noi“, căci, spre deosebire de roman, în cazul jurnalului nu intervin iluzia optică, condensarea faptelor, racursiul temporal, manipularea proporţiilor ca să pară verosimile, naturale.

Atenţia pe care o consacră Mircea Cărtărescu naturii enigmatice a lumii, expusă în pasaje de felul acestuia: „Tânjesc atât de mult, atât de nesăbuit, atât de sinucigaş după revelaţie. N-am mai avut de ani de zile vise adevărate, din cele trimise de sus, nici n-am mai trăit lucruri uimitoare şi inexplicabile. Cunosc toate misterele, toate cărţile sacre, m-am coborât la toate teoriile conspiraţiilor din setea asta de revelaţie“, reflecţia stimulată de întrebări mai întâlnite în speculaţiile oamenilor de ştiinţă sau ale autorilor de SF – cum a fost posibilă articularea lumii noastre, ce e dincolo de realitatea perceptibilă, e visul mai real decât viaţa obişnuită – ar putea nuanţa şi discuţia aplicată literaturii sale, mai ales în privinţa raportului dintre ficţiune şi real. Sunt critici (M. Iovănel) care au vorbit despre Mircea Cărtărescu ca despre un scriitor care fetişizează literatura, pornind dinspre literar înspre real, substituind realitatea cu literatura, alţii (Radu Vancu) care l-au văzut ca pe un tehnician postmodern, cu rafinamentul erudiţiei literare aferent, dar cu o natură primordială de manierist solipsist, denunţînd inadecvarea relativismului postmodern în cazul lui. Sigur, gândirea artistică a lui Mircea Cărtărescu e una „tare“, alimentată, undeva, în subsol, de căutarea şi intuirea unui adevăr/sens ascuns al lumii. Din această perspectivă, substanţa onirică viguroasă care i-a infuzat scrisul, ar putea figura ca o interfaţă de contact cu acest „dincolo“ misterios. De aceea în triada trancendenţă – literatură – realitate, literatura are un statut mai bun decât realul, căci e mai bine conectată la fizionomia invizibilă/adevărată(?) a lumii.