Dan Gulea, Catalogul Dan Coman

Pentru a trece peste câteva elemente de neverosimilitate, Ce preferi? (Polirom, Iaşi, 2025, 248 p.) este subintitulat „povestiri“ – în loc de un eventual „roman“, pentru a permite variantele şi reluările, pentru a da unor „capitole“ individualitate fără a ieşi din lumea ipotezelor şi a pre-textelor, cu exerciţii atent conduse de realism şi infrarealism.

Lumea din povestirea O întâlnire cu cititorii sau cea din romanul Parohia – comunităţi cu diferite grade de autarhism, expresii ale monstruosului, este renarativizată încă din mottoul cărţi: „Realitatea stă tot timpul la pândă./ Nu o lăsa aici./ Nu o domestici“. Astfel, locul este din nou Ardealul, din nou Bistriţa (scris adesea: Bistritz), cu unele inserţii critice clujene, enorm fundal contemporan pentru un veritabil dicţionar al acuplărilor, într-o schemă predeterminată de limitele inerente ale corpului, care permite întotdeauna un număr neapărat limitat, prin însăşi natura umană.

Urmărind câteva dintre „toposurile“ lui Dan Coman din volumul Ce preferi? (Zilele Stejarului de Bârgău – târg popular, „Rase de voiajori la Bârgău“ – titlu de ziar, Josenii Bârgăului, Rusu Bârgăului – localităţi) ajungem într-o zonă cu puternice semnificaţii literare, zona „Bârgaielor“ din Năsăud, un important nex al literaturii noastre actuale, cu similifantasticul din romanele Ioanei Nicolaie, cu experimentele în proză ale lui Marin Mălaicu-Hondrari, care îl au poate printre înaintaşi pe Radu Petrescu, profesor la un moment dat în zona Bârgăului, foarte interesat de expresivitatea copiilor, aşa cum se descrie în Ocheanul întors. Iar în privinţa istoriei literare, cu niciun chip nu trebuie uitat Rebreanu, o altă existenţă în marginea şcolii, pentru a avea astfel un dicţionar realist minimal. Dan Coman este deci atent la echilibrul dintre istoria literară a locului şi provocările societăţii de astăzi, de tip autonom; nu cade nici în reverii nostalgice, dar nici nu împinge, în general, limitele experimentalismului.

Ţinând cont de toate predeterminările (pentru că literatura lui Dan Coman are întotdeauna o latură metaliterară, semn necesar de luciditate), se plasează în context personajele: tot un fel de profesor este şi personajul narator (o seamă din personajele-narator ale lui Dan Coman) – un profesor de acum, de ştiinţe sociale, navigând prin marasmul sistemului de învăţământ, cu somităţi închipuite („profesorul-dramaturg nu părea dispus să vorbească despre altceva în afară de piesele sale de teatru, singurele care-ar merita jucate cu adevărat“), cu un continuum serviciu-casă („ajuns acasă, m-am apucat de corectat lucrări“), cu relaţii ambigue şi cu atmosfera de cancelarie („sala profesorală“, pe ardeleneşte), cu sala de fumat sau fumoarul şi micile prietenii, ce pot degenera în diferite tipuri de relaţii, meticulos notate în carte, în spiritul unei noi „istorii naturale“.

În fond, volumul lui Dan Coman este un repertoriu al relaţiilor interumane în varianta lor sexuală, în combinaţii exclusiv de cuplu: masculin şi masculin, masculin şi feminin, feminin şi feminin, cu oarecari variaţiuni de vârstă şi de lectură, cu unele jocuri intelectuale şi colajul sentimental al volumelor împrumutate – amplă vibraţie brebaniană, la care se raportează în mod parodic – totul putând fi foarte uşor ordonat cronologic, de la primele experienţe ale celuilalt (sex), la legături către lumea cealaltă, cu o imaginaţie care nu ratează, programatic, nimic.

Fundalul este al unei căutate promiscuităţi de tip rural, cu destinul celui sugrumat de jocurile de noroc şi dependenţa de „păcănele“, susţinută prin banii furaţi din sertarul lui „Bunelu’“ („plici-poc-plici./ Exersez în sec, în drum spre casă. Totul se face din încheietură, frumos, elegant, cât de cât“), cu tânărul înzestrat care este nevoit să urmeze la locul de muncă al tatălui, ucis de un accident în mină, aşa cum un destin nefericit este cu minuţie descris de Ioana Nicolaie în Drumul spre Soare-Răsare (2024), roman al ratării general-umane şi al posibilităţilor de redempţiune. Adie în aceste lumi lipsite de transcendenţă ceva din imaginea rurală a Parohiei (2012), o distopie bine integrată a lui Dan Coman în constituţia acestor personaje.

Cumva titlul interogativ al volumului (îmi vine să scriu „roman“, dar nici autorul nu e convins, din păcate, de existenţa acestor texte în calitate de roman) este începutul unui dialog, percutant fără doar şi poate, cu cititorul. Ce s-ar putea răspunde? În legătură cu tipul de relaţie? Cu starea socială? Cu tipul uman? Dan Coman observă la modul balzacian şi adună în cartea-album tipologii din realitatea internaţionalist-autohtonă, iar micile variaţii şi deosebiri dintre personaje pot însemna o alegere de gust, de identitate, aşa cum sugerează acest titlu, într-o largă ofertă consumistă a momentului, privită, şi ea, în mod ironic.

De ales, se alege o frescă a lumii româneşti de astăzi, văzută din perspectiva de tip confortabil a clasei de mijloc, care îşi pune probleme existenţialiste cu ajutorul a ceea ce se numeşte dragoste. Nu sunt excluse, precum în orice atlas biologic, alte tipuri de dragoste: de familie – mamă, tată, copii, poate şi bunici – de viaţă, de patrie – important pentru Dan Coman este să pună întrebarea revelatoare – e drept, fără o orientare precisă. Întâmplările curg una după alta, iar cititorul ar trebui, măcar în teorie, să îşi selecteze ce ar prefera.

În al doilea rând, titlul volumului poate fi şi autoadresat: există o trăsătură comună a prozelor lui Dan Coman, o anumită dimensiune formativă a personajelor, care îşi caută identitatea, încearcă să se rupă de relaţiile cu aspecte vicioase ale propriilor părinţi – sau cel puţin să gândească altfel. După contuziile de coşmar din Parohia, derivele de cuplu din Căsnicia (2015) şi reafirmarea toposului rural din aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (2019), Ce preferi? (aflat la a doua ediţie acum, după cea din 2022) arată o schimbare prin reafirmarea cu precădere a unui cadru general-urban, ceea ce mută atenţia de la evenimentele psihologice speciale spre lumea românească de astăzi, spre observaţii de natură socială, aş spune chiar social-identitară; personajele lui Dan Coman din acest roman sunt iar profesori de socio-umane, angrenate în lumea şcolii de astăzi. O „nadă textuală“ cu o foarte mare priză la public, pentru că, în societatea noastră, toată lumea are o seamă de soluţii pentru criza şcolii şi a autorităţii în general, iar cei mai vocali dintre aceşti autori de soluţii sunt, de obicei, dornici să (îşi) rezolve, o dată pentru totdeauna, diferite complexe de adaptare.

Astfel, de îndată ce se poate trece de dimensiunea corporală a întrebării „Ce preferi?“, situaţiile socio-psihologice sunt abundente, putând fi ordonate, la un moment dat, după un catalog generic al profesiunilor şi mediilor: orăşel de provincie, capitală regională, capitală, oraş general – cu personaje în diferite grade de independenţă, de la corporatist la, ziceam, profesor în învăţământul de stat, de la micii cerşetori la interpreţi de muzică populară cu aspiraţii spre o televiziune de cântece şi jocuri – chiar şi făcând câţiva paşi în lumea spiritelor, printr-o voce care urmăreşte din cealaltă dimensiune fiinţele umane – fără a uita de ambiguităţile de relaţie personală ale noilor tehnologii.

Probate în spectacole regizate de Radu Afrim, pentru care unele povestiri din acest volum au fost scrise, dar şi în proiecte care ilustrează un tip de personaj gândit de Dan Coman, textele antologice din Ce preferi? arată un prozator atent la infrarealităţile cotidiene, cu un pronunţat simţ critic, care depăşeşte, prin obiectivitate, pamfletul gratuit.