Mircea Moţ, Actualitatea unui prozator

La 90 de ani de la naşterea lui Dumitru Radu Popescu, prestigioasa editură Şcoala Ardeleană publică primul volum din seria Scrieri alese. Volumul I. Nuvele (ediţie îngrijită şi selecţia textelor de Constantin Cubleşan şi Radu Constantinescu, studiu introductiv de Constantin Cubleşan, „Repere biobibliografice“ şi „Notă asupra ediţiei“ de Radu Constantinescu). Seria „Scrieri alese“, după cum menţionează Radu Constantinescu, „va cuprinde o selecţie reprezentativă din opera autorului“. De asemenea, mai menţionează, „vor vedea lumina tiparului cele mai cunoscute nuvele, povestiri şi romane, câteva lucrări dramatice, unele din ultima perioadă de creaţie, care nu au fost reprezentate scenic, un florilegiu din bogata sa eseistică şi publicistică. Un volum va include întreaga creaţie poetică a lui Dumitru Radu Popescu“.

Volumul conţine nuvelele semnificative ale lui Dumitru Radu Popescu, în care sunt evidente modalităţile caracteristice prozatorului. În substanţialul studiul introductiv (Dumitru Radu Popescu, o conştiinţă a epocii), Constantin Cubleşan reţine „haloul de deschidere spre o tratare mitologica a dramelor existenţiale, capabil a împinge cazul particular în universalitate“. În Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Nicolae Manolescu remarcă, în proza de început a lui D. R. Popescu, „o anumită originalitate a viziunii şi a stilului“ şi, mai ales, un scris „îngrijit, poetic, metaforic“. Criticul insistă în mod deosebit asupra unei trăsături dominante a nuvelisticii prozatorului: „D.R. Popescu s-a numărat printre primii care au intuit potenţialul simbolismului poetic în proza postrealist socialistă: aproape toate nuvelele lui, şi bune şi rele, amestecă în apa stătută a realismului motive iniţiatice, esoterice, alegorii ori simboluri livreşti“ (s.n.). Nu se poate spune că un critic literar de valoarea lui I. Negoiţescu face concesii atunci când scrie despre Dumitru Radu Popescu în volumul Lampa lui Aladin, dat la topit şi reeditat de Dragoş Varga: „Ceea ce îţi impune mai întâi la D. R. Popescu – considera distinsul critic – este simţul estetic foarte dezvoltat al scriitorului“.

Nuvela Leul albastru (publicată în anul 1965, în revista Luceafărul) a surprins, în primul rând, printr-o scriitură ce se delimita de ceea ce se scria la începutul anilor şaizeci. Adevăratul curaj al scriitorului era unul estetic, care miza pe construcţia subtilă şi profundă a unui text în care planurile temporale şi narative se succed motivat, în care biograficul include o serie de amănunte ce ţin de fantastic ori care oscilează între concret şi posibila lor valoare simbolică. Dumitru Radu Popescu asociază realităţii concrete secvenţa parabolică a leului albastru (Kandinsky era de părere că albastrul presupune „o mişcare de îndepărtare a omului şi o mişcare dirijată spre propriul său centru, care, totuşi, atrage omul spre infinit şi trezeşte în el dorinţa de puritate şi setea de supranatural“) care, după ce scapă din cuşcă, moare în libertate: „Sub un stejar, la umbră, leul se culcă cu capul pe labele dinainte. Un şoarece trecu peste coada lui. Dar leul privea înainte parcă dus pe gânduri. O broască se auzi prin tufişuri. Leul îşi potrivi mai bine capul pe labele de dinainte. Şi muri. Era prea bătrân“.

Volumul, nici nu se putea altfel, include Duios Anastasia trecea. „Incontestabil, Duios Anastasia trecea – scria I. Negoiţescu – e o capodoperă a prozei epice româneşti“, trimiţând la tema „clasicei şi nobilei Antigona (…) transpusă în mediul umil al unui sat de la noi, pe vremea războiului“.

Scriitorul nu ilustrează însă mitul Antigonei, nuvela are în atenţie permanenţe umane, dintr-un sat dunărean din vremea războiului, pe care tiparul clasic le evidenţiază convingător. (Nicolae Manolescu reţinea că „scriitorul şi-a făcut o manieră originală ce constă în intriga senzaţională […] pe fondul unui pronunţat simbolism poetic, acesta vizibil mai ales în Duios Anastasia trecea“). După cum de menţionat este aici ceea ce Vladimir Streinu considera „o dublă percepţie estetică, a cărei corespondenţă scoate la iveală un fin meşteşug narativ“.

În Dor, convenţiile prozei epocii sunt subminate de un tipar de profunzime, mai greu de sesizat (s-a vorbit de „tiparul Orestia“). Pentru Dumitru Radu Popescu modalitatea literară trebuie să funcţioneze impecabil, chiar dacă pentru aceasta este nevoie să sacrifice condiţia de indivizi a celor ce-i populează naraţiunile pentru a-i impune aproape în exclusivitate ca personaje. Nu este vorba aici doar de un refuz al clişeelor epocii, cât, mai ales, de supralicitarea convenţiei literare, care îi poate garanta scriitorului gravitatea jocului şi autenticitatea creaţiei.

Nedreptăţită de o lectură inadecvată, din alte criterii decât cel estetic, Mări sub pustiuri este o nuvelă în care simbolurile în jurul cărora gravitează semnificaţiile naraţiunii se impun încă din titlu. (Vladimir Streinu remarca „lirismul titlurilor, care luminează câte o situaţie omenească brutal realistă“).

Realitatea unui august 1944 este transferată în plan simbolic. Personajul numit de fată Beethoven luptă împotriva pustiului agresiv, cu sugestii ale morţii, având încredere în mările, care vor învinge pentru a impune grădina ca semn al vieţii („Pustiul ucide, zicea ea. Pustiuri de fapt nici nu există, îi răspundea el. Doar la suprafaţă, şi pe un timp scurt… Pământul e plin de apă, şi apa întotdeauna e vie, ca în basme“). Între aceste simboluri, Dumitru Radu Popescu plasează alte repere semnificative pentru imaginarul naraţiunii: ceasurile, cântecul copiilor, podul, albia secată cu pietrele amintind cranii, într-o configuraţie prin care literarul dă o semnificativă replică realităţii.

Asupra scriiturii realiste se proiectează fiorul mitului, repropunând evenimentele din cu totul altă perspectivă. Urmărit de forţe ale pustiului, tânărul este adăpostit de Ioana, care, îngrozită de faţa lui însângerată, îl strânge, matern, la piept. Chipul lui rămâne întipărit pe bluza fetei: „El o privea şi zâmbea. Şi o arăta cu degetul. Ea se privi şi rămase uimită: pe bluză, pe partea stângă, pe sânul stâng se vedeau gura lui, nasul şi ochi, obrajii, bărbia, despărţite de pete albe. Cum fusese plin de sânge, îi rămăsese întipărită faţa lui pe bluza ei albă. Caraghios şi cam strâmbă, rămăsese şi pe partea dreaptă. Urmele gurii, ale nasului şi ale ochilor se vedeau mai clar“. Textul esenţial poate oferi surprize pentru cititorul naraţiunii lui Dumitru Radu Popescu: „Şi marama care fusese pe capul său nu se odihnea laolaltă cu giulgiul, ci, învăluită, într-un loc de-o parte (Evanghelia după Ioan, 20;17, traducere Bartolomeu Anania). În notele traducerii lui Bartolomeu Anania, este explicită întipărirea chipului lui Isus pe marama cu care îi fusese învelit capul: „În timp ce giulgiurile se odihneau lipite de pământ, marama păstra forma ovală a capului“.

Revenind, ochii, nasul şi gura, întipărite pe bluza Ioanei, apar şi în cazul sperietorii. În prima situaţie este vorba de tiparul ideal al omului, în cealaltă apare inversul lui, imaginea menită să tempereze dorinţa omului de a se întoarce în paradis.

Finalul nuvelei, mai ales, accentuează în mod deosebit prezenţa simbolurilor, care descurajează interpretarea naraţiunii din unghiul strict al unei prozei realiste: „Simţi curgând ceva ca o apă peste el, pe lângă el. (…) Secundele băteau calm şi sigure în liniştea ce se lăsase, verzi, văzu înflorind grădina (…). Roşiile crescuseră, mari şi coapte. Crescuse şi ardeiul, şi pătrunjelul, şi castraveţii, lungi şi verzi, şi conopida, cărnoasă. Şi pătrunjelul. Şi mirosea a mărar, vai, ce frumos mirosea mărarul! (…) Nu se mai auzea nimic, numai cele două ceasuri, al ei şi al lui. Secundele băteau calm şi sigure în liniştea ce se lăsase, ducând timpul înainte, al lui şi al ei“.

Textele incluse (bine alese!) în acest prim volum sunt indiscutabil emblematice pentru personalitatea artistică a regretatului scriitor.