Răzvan Voncu, Scris, literatură, scris

Deşi se scrie de când lumea, noţiunea de literatură este, aşa cum a arătat între alţii Adrian Marino în Biografia ideii de literatură, o noţiune modernă, apărută odată cu epoca Luminilor.

Cuvântul însuşi, având ca etimon latinescul litteratura (un derivat al cuvântului littera, care pentru noi, românii, nu are nevoie de traducere), este consemnat abia în secolul al XII-lea, dar cu un cu totul alt sens decât azi: cel de „scris“. Mai exact, de „ceva consemnat în scris“. Pe tot parcursul Evului Mediu lung – adică până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe alocuri şi mai târziu –, acesta a fost înţelesul dat literaturii. Slavii, cu a căror activitate scripturală am venit în contact mai frecvent decât cu cea din alte spaţii, foloseau chiar o vocabulă distinctă de cea de azi, pentru a denumi orice fel de text scris: pismenost. În interiorul literaturii, funcţionau toate tipurile de text, de la hagiografii la cronici şi de la tratatele de astrologie la romanele cavalereşti. Toate erau scris.

Diferenţa dintre cele două este dată de finalitatea scrisului, respectiv, a literaturii.

Până în epoca Luminilor, când apare ideea de valoare estetică şi convingerea că literatura este un produs menit să satisfacă această necesitate aparte a fiinţei umane (şi anume, nevoia de frumos), scrisul avea alt obiectiv. Scriitorul viza prin text – după cum ne spun manualele de retorică – persuasiunea, definită ca o însumare de movere, docere şi delectare. În această ordine de interes. Primul termen desemna capacitatea textului de a-l uimi sau emoţiona pe cititor: medievalii ştiau că, dacă nu îl captezi pe cititor, necesităţile practice, care puteau fi de viaţă şi de moarte, îl vor îndepărta de la „dulcea zăbavă“ a lecturii. Cel de-al doilea se adresa altui plan al intelectului: textul, indiferent de natura sa, trebuia să furnizeze un cuantum oarecare de învăţătură, de cunoaştere şi, nu în ultimul timp, de edificare morală. Abia ultimul obiectiv avea tangenţă cu plăcerea lecturii (din nou, pentru români delectare nu trebuie neapărat tradus, cu toate că înseamnă un pic altceva decât suntem tentaţi să credem), cu observaţia că „plăcerea“ medievală nu este gratuită şi fără limite. Biserica veghează şi, chiar şi în spaţiul ortodox – în care listele de cărţi permise şi cărţi interzise nu au avut autoritatea de lege, inclusiv penală, din lumea catolică –, textele indezirabile fie rămân manuscrise şi circulă restrâns, fără a produce efecte, fie nu circulă deloc, atunci când ajung să fie tipărite.

Desigur, după cum a arătat acelaşi Adrian Marino (şi tot în Biografia ideii de literatură), încă din cele mai vechi timpuri a devenit evidentă tendinţa irepresibilă către expresivitate a limbajului. Şi, adaug eu, asumându-mi riscul de a părea desuet, a celui care scrie, în absenţa căruia nu există nici un fel de limbaj, oricâte „raporturi“ de clasă sau de gen ar inventa(ria) teoreticienii. Tendinţa către expresivitate şi-a făcut loc, treptat, şi în manualele de retorică, măcar sub forma figurilor de stil. Din ea s-au desprins acele capodopere universale care, deşi elaborate în absenţa ideii de valoare estetică, sunt citite şi astăzi pentru frumuseţea lor intrinsecă. Dar, până în epoca Luminilor – în 1699, de pildă, Fontenelle încă nu făcea diferenţa între textul ştiinţific şi cel literar, descriind matematica drept… „un fel de literatură“ –, nu şi-a făcut loc ideea că literatura ar consta tocmai în această tendinţă către expresivitate, care, sistematizată şi asumată, a devenit definiţia literaturii aşa cum o cunoaştem noi azi.

Ce a urmat, ştim. Pornind de la Revoluţia Franceză, trecând apoi prin romantism (care redescoperă individualitatea, natura şi relaţia dintre ele) şi ajungând până la Charles Baudelaire (care asumă, primul, artificialitatea intrinsecă artei moderne), s-a configurat instituţia literaturii moderne. Adică a textului având ca finalitate şi temei valoarea estetică, în absenţa căreia nu se poate vorbi – cum a subliniat G. Călinescu – de literatură, ci numai de cultură.

Astăzi, odată cu pătrunderea masivă a textului de unică folosinţă, născut din metisajul discursului literar cu cel mediatic, asistăm la un amplu fenomen de abandonare a literaturii, aşa cum o ştiam, şi de revenire la cealaltă accepţie a termenului (de sorginte medievală, dar cu instrumente tehnologice noi), cea de scris.

În primul rând, acum există un nou şi aparent infinit spaţiu al metisajului între discursul intranzitiv al literaturii şi cel tranzitiv al mass-media.

Este vorba despre aşa-numitele „medii de socializare“. N-am să comentez aici ironia amară de a denumi un obiect cu un cuvânt care desemnează taman contrariul: numeroase critici conservatoare (sau numai lucide) ale „demenţei digitale“ au subliniat cantitatea imensă de alienare şi de oligofrenie socială pe care o produc mediile care-şi zic „de socializare“. Întrebarea pe care mi-o pun – şi evident că sunt departe de a fi singurul – este dacă mediul în care circulă un text chiar nu are nici un impact asupra sensurilor şi a modului de existenţă a acelui text. Sau, mai simplu spus: o poezie de Nichita Stănescu, să zicem, mai este acelaşi text, tipărită într-un volum sau urcată pe o pagină de Facebook?

Un timp, am crezut că da şi am susţinut că mediul pe care circulă textul este indiferent. Până când am sesizat că suportul textului, aparent fără legătură cu actul de creaţie pe care îl găzduieşte, determină moduri de lectură cu totul diferite, dacă nu cumva chiar antagonice. O poezie clasică în paginile unui volum este citită altfel decât pe o pagină de Facebook. Lectura în mediile de socializare (şi pe suporturi tehnologice de tip smartphone) este o lectură rapidă, incidentală, întreruptă, fragmentară, disipată către numeroase alte centre ale atenţiei aflate pe aceeaşi pagină. Nu înseamnă, de pildă, că Evocare („Ea era frumoasă ca umbra unei idei…“) e alt text atunci când cineva postează poezia pe FB. Dar decodarea sa se produce altfel decât atunci când poezia e citită în volum, între alte texte ale lui Nichita Stănescu, de către cineva care a scos cartea din bibliotecă spre a-şi satisface nevoia gratuită de frumos literar.

Lectura pe mediile de socializare reacţionează, surprinzător, la aceiaşi vectori ca ai scrisului medieval. Textul postat pe un asemenea suport trebuie să îl emoţioneze pe privitor, altminteri acesta trece mai departe cu un singur click. De asemenea, trebuie să îi spună ceva nou, să îl „înveţe“ la modul practic ceva, căci sunt, pe acelaşi wall, milioane de alte texte similare, care aşteaptă. În fine, concurenţa acerbă face ca emiţătorii de text să încerce varii metode de a-şi fideliza… urmăritorii: canalele cele mai urmărite sunt monetizate şi există mii şi mii de oameni (cel puţin în Occident, dar eu am întâlnit şi în China) care trăiesc foarte bine din paginile lor de socializare. Prin urmare, un soi de captare a audienţei, de „seducere“ a „cititorului“ prin stimularea „plăcerii“ lui – o altfel de plăcere decât cea a literaturii propriu-zise – există şi aici.

Două sunt, totuşi, elementele distinctive care nu-mi permit să definesc abandonarea literaturii şi revenirea la scris drept o întoarcere în Evul Mediu. Iar aceste diferenţe nu ţin, cum ne-am aştepta, de tehnologie.

În primul rând, este vorba de factorul timp. Medievalii care citeau aveau timp şi citeau adânc: cine a văzut, bunăoară, un manuscris românesc din secolul al XVII-lea ştie că lectura lui e o autentică decodare, pe multiple paliere, începând chiar cu identificarea textului (ale cărui litere sunt „aruncate“ pe mai multe niveluri ale rândului). Sensurile textului, încifrate migălos, erau descifrate cu egală migală. Cum textele erau puţine – bibliotecile respectabile numărau câteva sute de texte, cel mult – relectura era permanentă. Decodarea recodifica, iar şi iar, textul. Pe Facebook, recodificarea, chiar dacă e posibilă, nu e practicată decât prin excepţie.

În al doilea rând, este vorba despre profesionalism. Cititorii medievali erau puţini – nu numai la noi – şi, adesea, cel care citea se confunda, metaforic vorbind, cu cel care scria. Lectura medievală era o lectură performantă, care stabilea o relaţie profundă cu textul, cu atât mai mult, cu cât norma scrisului o constituia imitaţia modelelor creditate, iar învăţarea era o componentă de bază a relaţiei autor-text-cititor. Cititorul era în mare măsură format de textul pe care îl citea şi ajungea el însuşi să îl „producă“, fie imitându-l în alte texte, fie urmându-l în activitatea intelectuală sau în viaţa de zi cu zi. Faima unor cărţi cum a fost Urmarea lui Hristos (sfârşitul sec. XIV – începutul sec. XV), a lui Thomas a Kempis, sau Ceasornicul domnilor (1529), a lui Antonio de Guevara, este suficientă pentru a proba rolul formativ pe care îl are scrisul medieval pentru cititorul profesionist.

Astăzi, lectura mediilor de socializare este superficială, iar asupra scrisului se exercită ochiul unui cititor diletant, dacă nu de-a dreptul incult. Relaţia autor-text-cititor a devenit şi ea una de unică folosinţă.