1. Ierarhiile sunt nişte piramide care pretind a da lumii o anume ordine, selectând itemii constitutivi în funcţie de criteriul conformităţii lor la un anume sens. La modul ideal, ierarhiile nu pot fi decât nişte construcţii divine, ierarhiile omeneşti sunt toate relative, subiective, părtinitoare, smintite chiar, în cazuri excesive. Obiectivitatea ţine de nivelul divin, noi, oamenii, putem să tindem către ea, dar cu siguranţă nu o putem atinge. Cu atât mai puţin poate, deci, exista o ierarhie literară ideală. A recunoaşte şi a accepta acest fapt este poziţia cea mai înţeleaptă. În acelaşi timp, natura noastră umană, care are rădăcini în vremurile când nu toţi membrii haitei puteau să se hrănească pe săturate, ne împinge spre clasamente care vin şi cu recompense materiale, sociale, simbolice. Puţini se pot dezice de asemenea gratificaţii.
2. Toate aceste formulări cu iz sportiv sunt subiective şi ţin de politicile literare ale momentului. În postumitate, această fervoare de a ocupa locul întâi cu coroniţă se mai potoleşte, dar subiectivitatea nu dispare nici aici pentru că şi în postumitate ierarhiile sunt alcătuite tot de oameni care, însă, trăiesc după decesul scriitorilor. În acest caz, se pune şi o altă problemă? Cât de departe sau de aproape este această postumitate de contemporaneitatea scriitorului/scriitoarei? În ce măsură s-au depăşit prejudecăţile, patimile timpului creaţiei?
Puţini sunt scriitorii dezinteresaţi de acest concurs. Dar cei suficient de tari, cei adevăraţi refuză popularitatea în schimbul bucuriei şi nevoii imperioase de a se exprima. Mă mărginesc la un singur exemplu: poeta americană Emily Dickinson (1830-1886), o domnişoară bătrână, uşor excentrică. A publicat doar zece poezii dintre cele peste 1.800 pe care le-a scris. Abia în 1955 s-au publicat toate poeziile ei, dar recunoaşterea a fost unanimă. Abia acum venise timpul ei.
3. Subiectivitatea criticului literar merge foarte departe şi trebuie privită ca atare. Criticul literar nu e şi el om? Nu e şi el subiectiv ca orice alt individ? Trist este momentul când subiectivitatea aceasta ajunge să fie completată, strunită de interese politice sau pecuniare, de spiritul de gaşcă sau chiar de răzbunare. Remarc un fapt extrem de important. În limba română, substantivul „critic“ nu admite genul feminin. Orice doamnă care se avântă în acest teritoriu este… un critic, precum orice alt bărbat cu preocupări similare. Este această realitate gramaticală importantă? E foarte importantă pentru că este ierarhizantă şi discriminatorie. Se refuză nominalizarea femeii într-o poziţie de putere şi control. Imposibilitatea de a trece substantivul „critic“ la feminin presupune că doar bărbaţii sunt luaţi în considerare ca având potenţial, acces la acel cuantum de imparţialitate care ar trebui să fie la baza ierarhiilor (literare). Femeile nu au nici măcar atât. Ele pot fi doar muze şi atunci se cuvine să fie recunoscătoare bărbatului creator, sau pot încerca să creeze, dar într-un mediu lingvistic care nu le este peste măsură de binevoitor. Unele dintre colegele noastre de peste Ocean, vorbitoare de limba română şi contaminate de corectitudinea politică ne-au recomandat să forţăm intrarea femininelor în teritoriul sacrosant al limbii strămoşilor. Cu alte cuvinte, s-ar cuveni să spunem că doamna X este critică. Nu mi se pare ceva eficient şi mă dezic de asemenea idei. Mult mai mult îmi doresc schimbarea lumii lipite pe dosul cuvintelor, iar apoi adecvarea cuvintelor la această lume nouă, lipsită de ţâfnă, dar plină de empatie.