ianuarie

 

închizi telefonul

speriată de câtă suferinţă

de cât adevăr

nu ai trecut nici de data aceasta în cuvinte

 

cum să te desprinzi

să ajungi în locul

la răscrucea de unde ai fi putut

să o iei pe orice drum

dacă umbra şi întunericul nu te-ar fi atras

atât de tare

 

şi acum doar tristeţea ta

de brad despuiat

aruncat la gunoi

în ianuarie

 

n-am încetat să cred

 

n-am încetat să cred că există un loc

unde zorii sunt tandri

ca o mână care alină

un loc de unde mai pot porni

spre o mare pagină albă

pe care să o umplu cu scrisul meu dezordonat

 

n-am încetat să cred că există un timp

care nu e acel „prea târziu“

spus cu resemnare de bătrâni

 

dar oare de ce

în locul meu în timpul meu

zorii vin prea târziu

cu o ploaie de cenuşă

care îneacă orice gest orice desprindere

rămâne speranţa

ca o pungă cu aer

înţepată cu acul

 

în zori

 

zori colţuroşi.

ostili ca oraşul acesta.

strâng în palme ceaşca de cafea.

căldură iluzorie.

mă gândesc la lucrurile şi fiinţele pe care le-am iubit.

o dimineaţă de primăvară pe malul mediteranei.

eu aruncând pietricele în apa cu o culoare ireală şi numărând cercurile.

număr par: să mă întorc. impar: să plec.

numerele au arătat mereu plecarea.

ce am mai iubit: rezistenţa apei la întâlnirea cu vâsla.

mişcarea cailor pe tabla de şah.

ghioceii în iarnă.

câteva cărţi pe care le-am uitat.

am iubit şi creierele.

unele creiere nu aveau inimă.

„nu mă părăsi“, se lamentează o blondă punk.

nu mai am cui spune.

nu mai am cui spune „tată“. nici „mamă“.

privesc icoana fecioarei.

nu mă părăsi.

nu mă lăsa cu mine.

foarte aproape, zgomot de sticlă spartă pe caldarâm.

 

martie

 

nimic din sfâşierea mea nu trece în cuvinte.

şi dacă ne-am întâlni, ce am avea să ne spunem?

sunt un om pe chei

fluturând mâinile spre un mare vapor

care se îndreaptă spre ţara visată

unde nu voi ajunge niciodată.

o tânără agită o eşarfă.

nimeni nu mă vede.

nimeni nu ştie plânsul meu fără lacrimi.

în dimineaţa de sunătoare

îmi îngrop faţa în palme şi încep să-mi aduc aminte.

barul irlandez.

un bărbat care mă ia de mână când trecem strada.

lucruri ascunse adânc în memorie.

să sap.

până la copilul cu genunchii juliţi.

până la plânsul copilului.

la ce bun acum, când vântul de martie pătrunde în oase?

îţi cânt un cântec din fluierul de oase.

poate vei întoarce privirea.

ai plecat ca şi cum ai fi rămas.

să smulg amintirea din mine ca pe o măsea stricată.

toleranţă redusă la durere.

 

frigul dintre cuvinte

 

frigul a pătruns între cuvinte

de la mine la tine

nu se mai leagă nicio propoziţie

un ţipăt întors înspre interior

şi în creier înfloreşte o nouă disperare

în după-amiaza de iarnă

realizez dintr-o dată că în mod sigur

asta s-a mai spus

aş da regatul meu de paie pentru un cuvânt

care să te întoarcă de acolo de unde nu este drum

nici timp

totul e în ordine aici

între două bătăi de inimă

se lasă noaptea

 

tăietură pe viu

 

dimineaţa e crudă ca o tăietură pe viu.

păsările au tăcut

în văzduh gaze de eşapament.

spui „bună dimineaţa“

aparatului de cafea scrumierei calculatorului.

ai pus toate întrebările

nu a venit niciun răspuns nu mai aştepţi.

să te lungeşti la pământ şi să taci.

suferinţa nu se sfârşeşte azi nici mâine suporţi.

pe frunte un stigmat ca o ştampilă

aplicată aiurea de un funcţionar distrat.