DAN GULEA, DE LA CUPTORUL CU MICROUNDE LA LUNA GHEBOASĂ

Luna gheboasă (Editura pentru Artă şi Literatură, Bucureşti, 2023), subintitulat „romanul unui bloc în unsprezece secvenţe“, este o revalorizare a Cuptorului cu microunde (1995), „romanul unui bloc în zece secvenţe horror“. La prima vedere, se poate vorbi aşadar de adăugarea unui nou „etaj“, cel al capitolului care dă titlul volumului, cu o cheie transparentă de interpretare: „in memoriam H.P. Lovecraft“ – proiecţie aşadar asupra unei construcţii bine determinate.

Dar, în cele aproape trei decenii dintre cele două ediţii (la care se poate adăuga traducerea în limba germană a Cuptorului cu microunde, 2008) s-a creat un context special al operei lui Radu Ţuculescu, tradusă în principalele limbi internaţionale; de fapt, s-a creat o identitate a unui autor foarte valoros.

Pentru scriitorul şi violonistul Radu Ţuculescu, temele muzicale reprezintă o preocupare şi un destin, după cum se putea citi încă de la Degetele lui Marsias (1986), filigranare a naraţiunii mitologice dintre Apollo şi flautistul Marsias, profil reiterat prin romane precum Stalin cu sapa-nainte! (2009), Mierla neagră (2015), pentru care muzica şi muzicianul, sub vremi sau nu, au povestea lor. Istoria, ce se putea citi în straniul revoluţiei din decembrie 1989 („Trăim într-o fotografie“ din prezentul volum) are alte conotaţii în Uscătoria de partid (1997) – naraţiune dramatizată, teatrul devenind o altă modalitate de expresie pentru Radu Ţuculescu (Bravul nostru Micşa, 2010), confină omului de televiziune. Cotidianul banal care agrementează Luna gheboasă, simpla suprafaţă a unor personaje din universuri paralele, au anumite corespondenţe în piesele din volumul Ce dracu se întâmplă cu trenul ăsta (2004). Iar o formulă de dată relativ recentă prin denumire, „blitzprozele“, are un antecesor în personajul prins în două pagini „În lift“, alunecând spre absurd, din Luna gheboasă. Literatura pentru copii sau conferinţe internaţionale de felul Transilvania în romanele lui Radu Ţuculescu sunt alte imagini ale autorului – toate, cuprinse între datele celor două ediţii ale aceluiaşi „concept“ narativ – blocul.

Dincolo de tematica „la vedere“, noul-vechiul volum poate comporta o serie de discuţii teoretice, atât despre „proza scurtă“, denumire caracteristică instrumentarului optzeciştilor, care captează o secvenţă a realităţii precare prin descriere minuţioasă, în linia Mircea Nedelciu, cât şi despre posibilităţile şi virtualităţile romanului, ale romanului „ca nostalgie“ – pentru a face trimitere la volumul lui Mircea Cărtărescu, Visul (1989) – rescris (de fapt, completat cu ceea ce înlăturase cenzura) la Nostalgia (1993). Vremea marilor naraţiuni, a epicului, este caducă, pare să spună o formulă de tipul „nostalgia romanului“. Radu Ţuculescu însă demonstrează coerenţa şi continuitatea epicului, chiar dacă este demantelat în „etaje“ sau „secvenţe“, fără o evidentă legătură sistematică între ele. Un studiu de caz: personajul arhitectului. Dacă Arhitectul din povestirea cu acelaşi titlu a lui Cărtărescu se cantona în maşina din faţa blocului, exersând la un nou claxon, devenind apoi Muzicianul absolut, iar, prin salturi din ce în ce mai mari, Creatorul unui nou Univers cosmic – arhitectul din „Visul“, titlu-polemic al unei povestiri din romanul unui bloc, ilustrează o patologie (abuzatorul care se căsătoreşte cu viitoarea victimă) ce nu se îndepărtează din cheia realistă decât prin finalul personajului, cerut de genul „horror“.

Structura muzicală, a temei cu variaţiuni, se poate citi în ultima secvenţă a volumului, „Pivniţa“, unde sunt colecţionate câteva din cele mai semnificative imagini, „apartamente“, „garsoniere“ sau „scări“, colecţie de crime, cadavre şi criminali, pentru ale căror acţiuni nu există de fiecare dată explicaţii raţionale; un mesaj al lui Radu Ţuculescu despre acea poveste plină de „zgomot şi furie“, uneori chiar captată de vreun personaj pe bandă de magnetofon. Aici bebeluşul introdus de fratele abulic în cuptorul de microunde, dincolo plânsetul bebeluşului; în altă parte zbaterile celei prinse de un ficat enorm, care a ieşit şi proliferează din frigiderul personal.

Şi, mereu, un personaj care „pune în abis“: „Ultima pagină“, aşa cum se numeşte… prima pagină, prima secvenţă a volumului, este drama unui scriitor care se lichefiază, la propriu, cu manuscrisul în mâini – reprezentând o adevărată iniţiere în bolgiile horrorului. În „Pivniţa“ – drama unui bibliotecar (orice fel de cititor este un fel de bibliotecar!) blocat într-o regresie infinită, blecheriană. „Luna gheboasă“, noua secvenţă a romanului, care precede acum „Pivniţa“, aduce două personaje de construcţie specială pentru un text de acest tip: personajul naratorului, un jurnalist de tabloid – şi al criminalului, care acţionează, printr-un continuum spaţiu-timp, din interiorul unui aparat de fotografiat cu burduf.

Însă omagiul adus autorului lui Cthulhu se citeşte mai în fiecare pagină din „romanul unui bloc în unsprezece secvenţe“, unde inexplicabilul guvernează vieţile locatarilor – şi mai ales sfârşiturile lor. Totul, cu o ţesătură realistă ce vine, cum spuneam, din şcoala prozei scurte optzeciste: viaţa citadină a anilor tranziţiei de la comunism la capitalism, cu unele rememorări din deceniul anterior, este surprinsă în dramatismul ei, cu oameni care nu pot ieşi la restaurant pentru că este mult prea scump pentru veniturile lor, cu interlopi ce fac primii paşi pe piaţa neagră, cu drumurile blocatarului la aprozar pentru o aprovizionare precară, cu cozile din vremurile de altădată, cu tensiunea din vremea revoluţiei, când puteau apărea teroriştii în orice moment; iar un titlu precum „Cuptorul cu microunde“ arată inclusiv şi o anumită dimensiune din aspiraţionalul celor ce ieşeau din comunism la începutul anilor 1990.

Pariul lui Radu Ţuculescu este cel al unui prozator de mare clasă, dincolo de mizele polemice sau istorice, făcut într-un context ce mai degrabă nu găseşte organul de receptare consecvent pentru horror – dacă nu este asociat unei teme politice sau parodice. Şi, mai mult decât atât, un pariu pentru literatura română, care nu cunoaşte, practic, horrorul, până la Ţuculescu – dacă excludem categoriile macabrului paşoptist.

Un pariu îndrăzneţ, s-ar spune, la nivelul lui 1995, când apărea Cuptorul cu microunde – unul câştigător, ieri şi astăzi.